Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Poftim?
Cătălin și-a luat din nou furculița.
— Ai auzit.
— Mama ta renovează bucătăria?
— Da.
— Și tu ai luat aproape două mii de lei din banii pentru rata noastră ca să-i dai ei?
— Nu i-am „luat”. Sunt și banii mei.
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam exact ce urmează.
— Ce?
— Asta. Scandal.
M-am uitat la el.
— Tu îmi numeri banii dați pe scutece și îi dai mamei tale două mii de lei pentru mobilă fără să mă întrebi.
— Nu e vorba doar despre mobilă.
— Atunci despre ce este?
— Bucătăria ei e de douăzeci de ani.
Am rămas fără replică o secundă.
— Cătălin, avem doi copii și o rată care trebuie plătită.
— Și o plătim.
— Cu ce?
— Intră indemnizația ta.
Atunci am înțeles.
Nu luase banii pentru că apăruse o urgență și nu avusese altă soluție.
Își făcuse calculul.
Dăduse mamei lui economiile noastre, iar eu urma să acopăr lipsa.
— Deci asta era soluția.
— Care?
— Eu.
A dat ochii peste cap.
— Suntem căsătoriți, Andreea.
— Exact. De aceea trebuia să mă întrebi.
— Dacă te întrebam, spuneai nu.
— Da.
— Vezi?
Am râs scurt.
— Și faptul că știai că nu sunt de acord ți-a dat dreptul să faci asta pe ascuns?
— Mama m-a ajutat toată viața.
— Și eu ce legătură am cu datoria ta morală față de mama ta?
— Este familia mea.
— Noi ce suntem?
A tăcut.
— Eu și copiii ce suntem, Cătălin?
— Nu începe cu prostii.
— Adu banii înapoi.
— Ți-am spus că nu-i mai are.
— Atunci îi ceri.
— A dat avansul.
— Pentru mobilă?
— Pentru toată lucrarea.
M-am ridicat.
— Sun-o.
— Acum?
— Acum.
— Nu o bag pe mama în scandalurile noastre.
— Mama ta este deja în scandalul nostru. Are banii noștri.
Cătălin n-a vrut.
Am luat telefonul meu și am sunat-o eu.
Viorica a răspuns repede.
— Ce s-a întâmplat?
— Vreau să vă întreb ceva. Cătălin v-a dat aproape două mii de lei?
S-a făcut liniște.
— Dacă ți-a spus el, de ce mă mai întrebi?
— Pentru că banii erau puși pentru rata apartamentului.
— Și?
M-am uitat spre Cătălin.
— Știați?
— Ce să știu?
— De unde provin.
— Mi-a spus că vă descurcați.
— Nu v-a spus că erau banii pentru rată?
Viorica a oftat.
— Andreea, voi sunteți tineri. Aveți salariu, ai indemnizație. Vă descurcați.
— Deci știați.
— Nu înțeleg de ce faci atâta caz. Cătălin este fiul meu. Dacă vrea să-și ajute mama, trebuie să-ți ceară aprobare?
— Când ia banii familiei noastre, da.
— „Familiei noastre”…
Tonul ei s-a schimbat.
— Eu l-am crescut pe Cătălin singură ani întregi. Eu am tras pentru el. Acum dacă îmi schimb și eu o bucătărie după douăzeci de ani, am ajuns să dau explicații nurorii?
— Nu vă cer explicații. Vă cer banii înapoi.
— Nu-i mai am.
— Atunci să vi-i dea firma înapoi.
— Am semnat comanda.
— Nu este problema mea.
— Ba cred că tocmai asta e problema ta, Andreea. Nu suporți ca băiatul meu să facă ceva pentru mine.
Am închis.
Cătălin s-a ridicat imediat.
— Era nevoie să vorbești așa cu ea?
— Asta te preocupă acum?
— Este mama mea.
— Iar eu sunt soția ta.
— Nu-ți dă dreptul s-o umilești.
— I-am cerut banii mei.
— Banii noștri!
— Perfect. Atunci jumătatea mea unde este?
A tăcut.
În următoarele zile, problema nu s-a rezolvat.
Rata a venit.
Banii nu.
Am acoperit lipsa din indemnizație și din puținul pe care îl mai aveam într-un cont separat.
Asta a însemnat că luna aceea am tăiat orice cheltuială care nu era obligatorie.
Dar am făcut și altceva.
Când a intrat următoarea indemnizație, n-am mai transferat nimic în contul din care Cătălin putea lua bani.
Mi-am deschis un cont separat pentru cheltuielile copiilor și partea mea de rată.
Cătălin a observat câteva zile mai târziu.
— Unde sunt banii?
— În contul meu.
— De ce?
— Pentru că de acum înainte banii pentru copii și partea mea de rată rămân acolo.
S-a uitat lung la mine.
— Acum ascunzi bani de soțul tău?
— Nu. Îi protejez de tine.
— Ai înnebunit?
— Nu.
— Suntem o familie.
— Atunci comportă-te ca și cum ai una.
A plecat trântind ușa.
S-a dus la Viorica.
Seara nu s-a întors.
Nici a doua zi.
În a treia zi mi-a scris:
„Când te calmezi, vorbim.”
Nu i-am răspuns.
După aproape o săptămână a venit acasă.
Nu cu flori.
Nu cu banii.
Nu cu vreo scuză.
A intrat și și-a lăsat cheile pe comodă.
— Gata?
— Ce să fie gata?
— Circul ăsta.
M-am uitat la el.
— Care circ?
— Conturi separate, blocat-o pe mama, nu-mi răspunzi…
— Banii i-ai adus?
Fața i s-a schimbat.
— Iar începem?
— N-am terminat niciodată.
— Ți-am spus că îi pun la loc.
— Când?
— Când pot.
— Atunci până îi pui, finanțele rămân separate.
— Nu accept.
— Nu trebuie.
A făcut un pas spre masă.
— Este și casa mea.
— N-am spus că nu este.
— Sunt și copiii mei.
— Da.
— Atunci nu hotărăști tu singură cum funcționează familia.
M-am uitat la el.
— Exact asta încerc să-ți explic de când ai luat plicul.
A tăcut.
În săptămânile următoare am trăit în același apartament, dar nu ca înainte.
Cătălin continua să meargă la mama lui.
Viorica nu mai venea la noi pentru că o blocasem.
El îmi spunea că o pedepsesc pentru ceva ce făcuse el.
Eu îi răspundeam același lucru:
— Când îmi dai banii înapoi, discutăm.
Prima lună a trecut.
Nimic.
A doua lună, Cătălin a venit într-o seară și a pus 500 de lei pe masă.
— Prima parte.
M-am uitat la bani.
— De unde sunt?
— Din salariul meu.
— Bine.
— Nici măcar mulțumesc?
— Pentru că îmi restitui o parte din banii pe care i-ai luat fără să mă întrebi?
S-a enervat.
Dar nu i-am mai făcut eu furia comodă.
Nu am ridicat vocea.
Nu am alergat după el când a ieșit din cameră.
Până la urmă a restituit toată suma.
A durat câteva luni.
Între timp, Viorica și-a terminat bucătăria.
Prima dată când am mers acolo după mult timp, s-a sprijinit de blatul nou și mi-a spus:
— Sper că ești mulțumită. Băiatul meu abia mai vine pe la mine din cauza ta.
Cătălin era lângă mine.
Altădată aș fi așteptat să văd dacă mă apără.
De data aceea n-am mai așteptat.
— Nu din cauza mea vine sau nu vine. Este un bărbat de 36 de ani. Întrebați-l pe el.
Viorica s-a întors spre fiul ei.
— Auzi cum vorbește?
Cătălin și-a frecat ceafa.
Pentru o clipă am văzut exact bărbatul de care mă săturasem: prins între două femei și așteptând ca una dintre ele să cedeze ca să nu fie nevoie să aleagă el.
Numai că de data aceea eu nu mai aveam de gând să fiu aceea.
— Cătălin?
S-a uitat la mine.
— Ce?
— Răspunde-i.
Mama lui îl privea.
Eu îl priveam.
După câteva secunde, a spus:
— Mamă, banii pentru bucătărie n-ar fi trebuit să-i iau fără să vorbesc cu Andreea.
Viorica a încremenit.
— Deci acum eu sunt vinovată?
— N-am spus asta.
— Ba exact asta spui!
Și a început.
Că după tot ce făcuse pentru el.
Că o soție îl întorsese împotriva mamei.
Că înainte nu fusese așa.
Cătălin a încercat de două ori să o liniștească.
N-a reușit.
În cele din urmă am luat geanta.
— Eu plec.
Cătălin s-a uitat spre mine.
— Vin și eu.
Viorica a rămas cu gura întredeschisă.
Am ieșit.
În mașină, Cătălin a pornit motorul, dar n-a plecat imediat.
— Nu știu dacă putem repara tot, a spus.
— Nici eu.
Nu i-am promis nimic.
Faptul că îi spusese mamei lui o singură dată „am greșit” nu ștergea lunile în care mă făcuse să justific fiecare leu, nici banii luați pe ascuns.
Am rămas împreună atunci, dar cu finanțele separate și cu reguli pe care nu le mai negociam de fiecare dată când Viorica se supăra.
Iar Cătălin a aflat ceva ce ar fi trebuit să știe înainte să avem doi copii:
putea să-și ajute mama cât voia.
Dar nu mai putea s-o facă pe ascuns, cu banii destinați familiei pe care și-o întemeiase.