Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mara s-a uitat la mine.
— Doamna Diana vine când tu pleci la sală.
Am simțit că Radu se mișcă lângă mine.
— Mara confundă lucrurile.
— Nu confund.
Fetița se supărase acum.
— Vine la noi. Tati îmi pune desene în dormitor.
Diana și-a revenit prima.
— Alina, am fost de câteva ori la voi pentru serviciu.
M-am uitat la ea.
— În casa mea?
— Lucram la un proiect care trebuia să rămână confidențial.
Alexandru interveni:
— Ce proiect?
Diana tăcu.
Radu răspunse în locul ei.
— Alexandru, nu cred că este locul potrivit.
— Ai dreptate. Dar tocmai fiica ta mi-a spus că soția mea vine în casa voastră fără ca Alina să știe. Așa că spune-mi tu locul potrivit.
Radu mă prinse ușor de cot.
— Putem vorbi acasă?
Mi-am retras brațul.
— Nu mă atinge.
Mara se uita de la unul la altul.
Atunci mi-am dat seama că discuția trebuia oprită măcar pentru ea.
Am dus-o câțiva metri mai departe, lângă sora lui Alexandru, pe care o cunoșteam.
— Poți să stai puțin cu Mara?
Fetița a plecat liniștită cu ea spre masa cu prăjituri, departe de discuția adulților.
M-am întors.
— Acum putem vorbi.
Radu a oftat.
— Diana a venit la noi de câteva ori. Atât.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că era despre serviciu.
Alexandru s-a uitat la soția lui.
— Tu nu lucrezi în compania mea.
— Îl ajutam pe Radu cu niște lucruri.
— Cu ce?
— Nu trebuie să justific fiecare conversație pe care o am.
— Nu. Dar ar fi util să explici de ce o ai în casa angajatului meu când soția lui lipsește.
Diana s-a înroșit.
Radu interveni:
— Nu s-a întâmplat nimic.
M-am uitat la el.
— Telefonul.
— Ce?
— Celălalt telefon. Cel din sertarul nostru.
Fața lui s-a schimbat.
— Ce legătură are?
— Mara a spus că Diana se uită la telefonul tău. Presupun că nu vorbește despre cel pe care îl ții acum în buzunar.
— Alina…
— Dacă totul este despre serviciu, arată-mi telefonul.
— Nu.
A răspuns atât de repede încât nici măcar nu a încercat să inventeze ceva.
Alexandru și-a mutat privirea spre el.
— Dacă este vorba despre compania mea, vreau să văd și eu ce este pe el.
— Este telefonul meu personal.
Am dat încet din cap.
Nu aveam nevoie să-i smulg telefonul din mână.
Refuzul îmi spusese suficient pentru seara aceea.
Diana s-a întors spre Alexandru.
— Plecăm acasă și discutăm.
— Tu poți pleca dacă vrei.
Tonul lui era calm.
— Eu mai rămân.
Radu a încercat din nou:
— Alina, hai să luăm copilul și să mergem.
Am mers.
Dar nu împreună cu el.
Eu am luat-o pe Mara, iar Radu ne-a urmat cu mașina lui.
Acasă, am dus fetița în camera ei, i-am pus pijamaua și am rămas lângă ea până a adormit.
Când am revenit în sufragerie, Radu mă aștepta.
— Acum îmi spui adevărul.
— Nu este ceea ce crezi.
— Atunci dă-mi telefonul.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că sunt conversații private.
— Cu Diana?
Nu mi-a răspuns.
— De cât timp?
— Alina…
— De cât timp?
S-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.
— Lucrurile între noi nu mai mergeau bine.
Am rămas nemișcată.
Era prima recunoaștere.
— De cât timp?
— Aproape un an.
Am simțit că mi se face frig.
— Și ai adus-o aici?
— Nu aveam unde să ne vedem.
După ce a spus-o, s-a oprit.
Cred că abia atunci și-a dat seama ce recunoscuse.
— În casa noastră.
— Mara trebuia să fie la grădiniță.
Asta a fost mai rău.
— Dar uneori nu era.
— Știu.
— Și atunci o trimiteai în cameră cu desene.
— Nu s-a întâmplat decât de câteva ori.
— Ai pus copilul nostru în dormitor ca să poți sta cu amanta ta în sufragerie?
— Nu spune așa.
— Cum vrei să spun?
A încercat să-mi explice că relația începuse într-o perioadă grea. Că Diana se simțea ignorată de Alexandru. Că el se simțea ignorat de mine.
Apoi a făcut greșeala să aducă vorba despre Mara.
— Nu poți să-i distrugi familia pentru o prostie pe care am făcut-o eu.
— Nu o folosi pe Mara ca să-mi spui ce trebuie să accept.
— Sunt tatăl ei.
— Și vei rămâne tatăl ei.
Am luat o geantă și am pus în ea câteva lucruri pentru mine și Mara.
Radu m-a urmărit până în hol.
— Unde pleci?
— La sora mea.
— Putem rezolva.
— Nu în seara asta.
— Relația cu Diana s-a terminat.
M-am întors spre el.
— Când?
A tăcut.
— Înainte sau după ce Mara a arătat spre ea?
N-a răspuns.
Am plecat.
În următoarele săptămâni, Radu nu a renunțat.
A venit cu flori.
A cerut terapie de cuplu.
A spus că își asumă tot.
Apoi, când vedea că nu mă răzgândesc, revenea la aceeași idee:
— Arunci opt ani pentru o greșeală.
— Aproape un an nu este o greșeală.
— Mara are nevoie de noi amândoi.
— Mara are nevoie de doi părinți care nu o folosesc ca argument.
Între timp, relația dintre Diana și Alexandru se destrămase și ea.
Nu știu toate detaliile și nici nu am vrut să le știu.
Știu doar că Diana a încercat să-și salveze căsnicia și a întrerupt orice legătură cu Radu.
Când am aflat, am înțeles și mai bine de ce Radu devenise atât de insistent să ne împăcăm.
Nu voiam să fiu varianta la care se întorcea pentru că cealaltă femeie îl refuzase.
Am depus cererea de divorț.
Radu s-a mutat din locuința noastră.
Am stabilit separat cum urma să rămână prezent în viața Marei. Indiferent ce făcuse ca soț, nu aveam de gând să transform copilul în armă împotriva lui.
Într-o seară, câteva luni mai târziu, Mara desena la masa din bucătărie.
S-a oprit și m-a privit.
— Mami?
— Da?
— Eu am făcut ceva rău la petrecerea domnului Alexandru?
Am lăsat ce aveam în mână și m-am așezat lângă ea.
— Nu, iubita mea. N-ai făcut nimic rău.
S-a gândit puțin.
— Doamna care mușcă mai vine la noi?
— Nu.
— Niciodată?
— Niciodată.
Mara a dat din cap și s-a întors la desen.