Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin s-a oprit.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că nu mai vii când îți amintești, îi dai o jucărie și dispari iar două luni.
— Am spus că am avut probleme.
— Și Vlad a avut probleme. Numai că el are șapte ani și nu poate dispărea din ele.
Din sufragerie s-au auzit pași.
Vlad a apărut în hol.
Când l-a văzut pe Cătălin, i s-a luminat fața.
— Tata!
Atunci m-am dat la o parte.
Nu aveam să-mi folosesc furia ca să-mi pedepsesc copilul.
Cătălin s-a aplecat și l-a îmbrățișat.
Vlad vorbea fără oprire.
Îi arăta un desen, îi povestea despre școală, îi spunea că îi căzuse un dinte.
Cătălin îl asculta.
Pentru aproape o oră, arătau din nou ca tată și fiu.
Apoi Cătălin s-a ridicat.
— Trebuie să plec.
Vlad a tăcut.
— Acum?
— E târziu.
Am văzut imediat schimbarea de pe fața copilului.
Aceea era problema.
Nu portocalele.
Nu mașinuța.
Nu faptul că Cătălin venise.
Ci faptul că putea pleca din nou fără ca nimeni să știe când se întoarce.
— Spune-i când îl vezi data viitoare, i-am spus.
Cătălin s-a uitat la mine.
— Mirela…
— Nu mie. Lui.
Vlad aștepta.
— Weekendul viitor, a spus Cătălin.
— Sâmbătă?
A ezitat.
— Sâmbătă.
După ce Vlad s-a dus să-și pună mașinuța lângă celelalte, l-am oprit pe Cătălin la ușă.
— Dacă îi spui sâmbătă, vii sâmbătă.
— Nu poți să-mi faci program.
— Nu-ți fac ție. Îi dau copilului nostru ceva pe care se poate baza.
S-a încruntat.
— E și copilul meu.
— Atunci comportă-te ca și cum ar fi.
A plecat supărat.
În zilele următoare am primit telefoane.
Mama lui mi-a spus că sunt prea dură.
O rudă de-a lui mi-a explicat că un copil are nevoie de tată și că n-ar trebui să pun condiții.
N-am interzis nimănui nimic.
Sâmbătă, Vlad s-a îmbrăcat de dimineață.
La zece era gata.
La zece și jumătate, Cătălin nu venise.
La unsprezece, tot nimic.
Telefonul lui era închis.
La prânz, Vlad m-a întrebat:
— Mai vine?
A fost exact momentul de care mă temusem.
Cătălin a apărut după ora două.
— Mi s-a descărcat telefonul.
Vlad fugise deja în camera lui.
— Vezi? mi-a spus Cătălin. De asta nu vreau ore fixe. Nu știi niciodată ce apare.
— Atunci nu-i promiți unui copil ora zece.
— Exagerezi.
— Nu. Tu încă vrei libertatea de a fi tată numai când îți permite restul vieții.
S-a enervat.
Mi-a spus că încerc să-l fac să pară un tată rău.
I-am răspuns că nu mai aveam de gând să-l fac să pară în niciun fel.
Asta depindea de el.
Au urmat câteva săptămâni urâte.
Cătălin voia să-l vadă pe Vlad, dar se împotrivea oricărui program.
Restanțele la pensia alimentară existau în continuare.
Iar de fiecare dată când încercam să separ cele două lucruri — relația lui cu Vlad și obligațiile lui — ajungeam la aceeași ceartă.
Până într-o zi când Vlad a refuzat să se mai pregătească înainte să-l vadă efectiv pe tatăl lui la ușă.
— De ce nu te îmbraci? l-am întrebat.
— Dacă nu vine?
N-am avut ce să-i răspund.
Cătălin a aflat.
Nu de la mine.
De la Vlad.
În weekendul următor a venit cu zece minute mai devreme.
Weekendul de după aceea, la fel.
N-a devenit alt om într-o lună.
A mai întârziat.
Ne-am mai certat.
Restanțele nu au dispărut printr-o promisiune, iar eu am continuat demersurile pentru banii datorați copilului.
Dar vizitele au început să aibă un program.
Cătălin a început să-l ia pe Vlad la el, să-l ducă înapoi la ora stabilită și să-l sune între întâlniri.
După câteva luni, într-o seară, m-a întrebat:
— Crezi că noi doi mai avem vreo șansă?
Nu mă așteptam.
Poate că vechea Mirela ar fi confundat întrebarea aceea cu dovada că familia noastră putea fi pusă la loc.
Nu mai eram acolo.
— Nu.
A rămas tăcut.
— Atât?
— Poți să fii tatăl lui Vlad fără să mai fii soțul meu.
Nu ne-am împăcat.
Cătălin nu s-a întors să locuiască în apartament, iar eu nu am retras demersurile pentru obligațiile lui financiare.
A rămas însă în viața lui Vlad și, cu timpul, a devenit mai constant decât fusese în primii doi ani după plecare.
Eu am rămas cu Vlad în apartamentul nostru.
Fotografia lui Cătălin a rămas o vreme în sufragerie.
Într-o zi, Vlad a venit cu un desen nou de la școală.
Eram eu într-o parte.
Cătălin în cealaltă.
Iar el între noi.
— Vezi? mi-a spus. Tot familia mea sunteți.
De data asta n-am încercat să-i explic altceva.
Avea dreptate.