Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Nu știu ce m-a durut mai tare.
Că Andrei îmi ceruse să plec sau că, pentru prima dată, nu încercase să împace pe nimeni.
Am ieșit.
Înainte să închidă ușa, a întins mâna.
— Mamă, cheia.
M-am uitat la el.
— Vorbești serios?
— Da.
— Mi-ai dat-o pentru urgențe.
— Exact.
Am scos cheia de pe inel și i-am pus-o în palmă.
— Să nu vii după aceea să-mi spui că nu vă ajut.
Andrei a închis ochii o clipă.
— Nu despre asta e vorba.
— Ba exact despre asta e. Cât timp vă gătesc, vă ajut cu copilul și alerg pentru voi e bine. Când spun ceva care nu-i convine Irinei, devin intrusă.
Irina nu mi-a răspuns.
Asta m-a enervat și mai tare.
Am traversat curtea și am intrat în casa mea.
În următoarele zile aproape că nu ne-am vorbit.
Nu m-am mai dus la ei.
N-am mai dus mâncare.
Când auzeam copilul în curte, mă opream uneori la geam și apoi mă obligam să-mi văd de treabă.
Credeam că Andrei o să vină și o să-mi spună că lucrurile merseseră prea departe.
A venit după aproape două săptămâni.
Dar nu pentru asta.
S-a așezat la masa mea.
— Mamă, trebuie să-ți spun ceva.
— Spune.
— Ne mutăm.
Am crezut că vorbește despre altă casă din apropiere.
— Unde?
— La București.
M-am uitat la el.
— Pentru cât timp?
— Definitiv.
Irina găsise un serviciu mai bun, iar Andrei discutase deja despre transfer.
Aveam însă impresia că amândoi știam că serviciile nu erau singurul motiv.
— Din cauza mea?
Andrei n-a răspuns imediat.
— Nu doar din cauza ta. Dar nu mai putem locui așa.
— Așa cum?
— Cu senzația că trebuie să explicăm fiecare decizie pe care o luăm în propria casă.
Am simțit cum mă înfurii din nou.
— V-am dat casa aia.
— Știu.
— V-am ajutat când n-aveați bani.
— Știu.
— Am stat cu copilul.
— Știu, mamă.
— Și acum mă pedepsiți pentru asta?
A ridicat privirea.
— Tocmai asta e problema. Tu crezi că pentru că ne-ai ajutat ai primit și dreptul să hotărăști pentru noi.
N-am vorbit câteva secunde.
Apoi am spus:
— Sunt mama ta.
— Și eu sunt soțul Irinei și tatăl copilului meu.
Replica aceea m-a oprit.
Pentru mine, Andrei rămăsese băiatul meu.
Pentru el, familia lui nu mai începea cu mine.
În săptămânile următoare au început să împacheteze.
Prima mea reacție a fost să mă bag iar.
Să le spun ce să păstreze, cum să transporte mobila, ce să ducă mai întâi.
M-am oprit.
Nu pentru că devenisem alt om peste noapte.
Ci pentru că, de fiecare dată când îmi venea să trec poarta, îmi aminteam cheia pe care Andrei mi-o luase din mână.
În ziua plecării, Irina a venit la mine cu fetița.
— Vreau să știți ceva, mi-a spus. Nu vreau să vă țin departe de ea.
M-am uitat la nepoata mea.
— Așa pare.
— Vreau doar să fiu mama ei fără să simt că trebuie să mă justific permanent.
Pentru prima dată n-am încercat să-i explic ce intenții bune avusesem.
— Am înțeles.
Nu eram sigură că înțelesesem tot.
Dar începusem.
Andrei m-a îmbrățișat înainte să urce în mașină.
Au plecat la București.
Eu am rămas în Olt.
Primele luni au fost grele.
Nu ne-am întors însă la vechiul obicei.
Nu m-am dus la București fără să-i anunț.
Nu le-am mai spus cum să-și crească fetița.
Când voiam să le duc ceva, întrebam înainte.
Iar când veneau ei la mine, nu mai intram peste ei în anexa din curte doar pentru că aveam impresia că ceva trebuia făcut.
Andrei și Irina au rămas împreună.
Nu mi-am pierdut nici fiul și nici nepoata.
Dar relația noastră s-a schimbat.
Ei și-au făcut viața la București, iar eu am rămas în casa mea.
Îmi văd nepoata, vine la mine și merg și eu la ei.
Numai că acum sun înainte.
Și nu mai am cheia.