Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Florica și-a potrivit ochelarii și a apropiat carnețelul de ochi. Eu stăteam în mijlocul curții, cu mâinile înghețate și cu inima bătând atât de tare, încât abia îi auzeam glasul.
— “Florica, dacă la iarnă Ileana rămâne singură, să nu o lăsați să vândă porcul numai fiindcă nu are cine s-o ajute. Ea o să spună că se descurcă. Dar eu știu cât o doare să ceară ceva.”
Mi-am dus mâna la gură.
— Ghiță a scris asta?
— Cu mâna lui, Ileană. În februarie, când încă mai putea să iasă până la poartă.
Florica a întors pagina. Erau trecute câteva nume și, lângă fiecare, câte o treabă gospodărească.
— Aici scrie că Geta știe să pregătească amestecul pentru cârnați, că Sanda se pricepe la afumat și că eu trebuie să am grijă să nu te apuci singură de toate.
Am început să plâng.
— Dar de unde știa el că n-o să mai fie aici?
— Nu știa sigur, maică. Dar boala îl slăbise și începuse să se gândească la ce lasă în urmă.
Geta s-a apropiat de noi și mi-a luat mâna.
— Ileana, Ghiță nu ne-a cerut să facem ceva ce nu voiam. Ne-a rugat doar să avem grijă să nu rămâi fără ajutor.
— Și voi ați ținut minte atâtea luni?
— Cum să uităm? a întrebat Sanda. Tu ai uitat câte ierni a venit Ghiță la noi când aveam necazuri?
Atunci au început să-mi povestească lucruri pe care nu le știusem niciodată.
Cu trei ani în urmă, când bărbatul Getei fusese operat, Ghiță îi tăiase lemnele și îi reparase poarta fără să primească bani. Pe Sanda o dusese cu mașina la spital într-o noapte, când soacra ei se simțise rău. Iar Floricăi îi reparase acoperișul șopronului după o furtună.
— Dar mie nu mi-a spus nimic! am șoptit.
— Pentru că nu făcea socoteala binelui, Ileană. Venea acasă și-și vedea de treabă, a răspuns Florica.
Mi-am amintit atunci câte seri îl întrebasem de ce întârziase, iar el îmi răspundea că avusese puțină treabă pe uliță.
— Și acum vreți să-i întoarceți binele?
— Nu e o datorie, a spus Geta. Am venit pentru tine. Și pentru că ne e dor de omul care ne aduna pe toți.
Am privit spre poarta deschisă. Dincolo de ea se vedea ulița acoperită cu un strat subțire de zăpadă.
— Dar eu chemam un cumpărător astăzi…
— Îl anunțăm că nu mai vinzi, dacă asta vrei, a spus Florica. Dar hotărârea e a ta.
Am rămas câteva clipe tăcută. Apoi am luat carnețelul și l-am strâns la piept.
— Nu-l mai vând. Dacă tot ați venit, haideți să facem Ignatul cum îl făceam cu Ghiță.
Femeile au început să se miște prin curte. Sanda a pregătit locul pentru vase, Geta a adus condimentele, iar Florica m-a ajutat să scot lucrurile păstrate din anii trecuți.
Omul priceput la sacrificarea porcului a sosit la ora stabilită, împreună cu un ajutor. Ei s-au ocupat de treburile grele, în locul pregătit în gospodărie, iar noi am rămas la pregătirile din casă și din șopron.
Pentru prima dată după moartea lui Ghiță, am auzit din nou râsete în curtea noastră.
La un moment dat, Geta a desfăcut un borcan cu usturoi și a strâmbat din nas.
— Ileană, dacă pui atâta usturoi, o să simtă tot satul că facem cârnați!
— Așa îi plăceau lui Ghiță!
— Păi atunci pune-l pe tot! a râs Florica.
Am râs și eu. M-am oprit însă imediat, surprinsă de propriul glas. Nu mai râsesem așa de luni întregi.
Sanda m-a privit și mi-a zâmbit.
— Vezi, Ileană? Încă mai știi.
Spre seară, cârnații erau pregătiți, iar vasele spălate și așezate la loc. Femeile au insistat să împărțim munca până la capăt, nu să mă lase singură cu strânsul.
Am scos din dulap farfuriile pe care le foloseam când aveam musafiri și am pregătit o cină simplă. Ne-am așezat în odaia încălzită de sobă, cu obrajii roșii de frig și de oboseală.
Florica a ridicat paharul cu compot.
— Pentru Ghiță. Să-l pomenim cu drag.
Am simțit lacrimile coborându-mi pe obraji.
— Și pentru voi, femeilor. Dacă nu veneați, astăzi aș fi stat singură în casă.
— Să nu mai faci asta, a spus Geta. Când ai nevoie de ceva, ne spui.
— Dar și voi să-mi spuneți mie, am răspuns. Că încă pot să fac destule.
Înainte să plece, Florica mi-a pus carnețelul în palmă.
— E al tău, Ileana. Ghiță a vrut să ajungă la tine când o să ai nevoie să-l citești.
După ce am rămas singură, m-am așezat lângă sobă și am răsfoit paginile. Printre însemnări despre gospodărie, am găsit o propoziție scrisă cu litere mai mari.
“Ileana știe să facă o casă caldă. Să nu o lăsați să creadă că trebuie să țină singură și pereții.”
Am plâns mult în seara aceea. Dar nu mai era plânsul acela pustiu, care mă făcea să închid toate ușile.
A doua zi, am sunat-o pe Florica.
— Florico, am pus deoparte cârnați pentru voi. Să treci să-i iei.
— Vin, Ileană. Dar să știi că nu pentru cârnați am venit ieri.
— Știu, femeie. Tocmai de asta te chem.
De Crăciun, Cătălin a ajuns acasă cu soția și copiii. Când a văzut cârnații, șorțul tatălui său agățat în șopron și carnețelul de pe comodă, m-a întrebat cum reușisem să fac toate pregătirile.
I-am povestit despre vecine.
— Mamă, îmi pare rău că n-am putut veni de Ignat.
— Știu, Cătăline. Dar vreau să înțelegi ceva. Nu trebuie să lași totul baltă ca să ai grijă de mine. Am nevoie doar să nu uiți să mă întrebi cum sunt.
M-a îmbrățișat și mi-a promis că vom vorbi mai des. În lunile următoare, s-a ținut de cuvânt. Nu putea veni în fiecare săptămână, dar mă suna regulat și își făcea timp să mă asculte.
Iarna aceea nu a mai semănat cu cele pe care mi le imaginasem după moartea lui Ghiță.
În fiecare miercuri, una dintre vecine venea la mine sau mergeam eu la ea. Uneori pregăteam ceva pentru gospodărie, alteori coseam, povesteam ori beam un ceai.
Când Florica a răcit și a stat câteva zile la pat, i-am dus supă și i-am făcut cumpărăturile. Când Geta a avut nevoie de ajutor la curățenia de primăvară, m-am dus fără să aștept să mă roage.
Nu mai eram femeia care stătea în spatele porții, așteptând să treacă ziua.
În primăvară, am plantat flori lângă prispă. Am păstrat șorțul lui Ghiță în șopron, dar nu l-am mai strâns la piept plângând în fiecare seară.
Într-o duminică, Florica m-a găsit lucrând în grădină.
— Ei, Ileană, la anul mai tai porcul?
Am zâmbit și m-am sprijinit de sapă.
— Dacă veniți iar să mă ajutați la cârnați, îl tai!
— Venim, femeie! Dar să pregătești usturoiul din vreme!
Am început amândouă să râdem.
În ziua aceea am înțeles că Ghiță nu-mi lăsase doar casa, gospodăria și amintirile noastre. Prin felul în care trăise, îmi lăsase aproape oameni pe care mă puteam sprijini.
Nu-mi puteau aduce bărbatul înapoi. Dar nici nu mă lăsau să-mi petrec restul vieții singură, în spatele unei porți închise.
Iar eu aveam din nou pentru cine să o deschid.