Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu mâna pe poartă, privind când la tânăra din fața mea, când la fetița care se ascundea timid în spatele hainei ei.
— Ce trebuie să aflu? am întrebat. Și de ce nu este Lucian cu voi?
— Vă rog să ne lăsați să intrăm. Am călătorit toată ziua, iar fetița este obosită. Vă promit că vă explic totul.
Am deschis poarta și le-am condus în casă. Femeia și-a scos haina, apoi a ajutat copilul să se dezbrace. Fetița avea părul castaniu, prins în două codițe, și niște ochi căprui care mi-au amintit dureros de Lucian când era mic.
— Cum te cheamă, draga mea? am întrebat.
— Ilinca, a răspuns încet. Am șase ani.
Mirela a îngenuncheat lângă ea.
— Ilinca, te rog să scoți din rucsac desenul pe care l-ai făcut. Îl arătăm imediat doamnei.
După ce fetița s-a așezat în sufragerie, lângă bradul împodobit, Mirela s-a întors spre mine.
— Doamnă Valerica, Ilinca este fiica lui Lucian. Eu sunt mama ei.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii și m-am sprijinit de spătarul unui scaun.
— Fiica lui? Lucian are un copil?
— Da. De șase ani.
— Și eu n-am știut nimic? Nici măcar când s-a născut?
Mirela a coborât privirea.
— Nu. Știu că este greu de acceptat. Și mie mi-a fost greu să înțeleg de ce nu v-a spus.
M-am așezat. Pe perete aveam o fotografie cu Lucian la șapte ani, ținând în brațe un cățel. M-am uitat la ea și apoi spre copilul din sufragerie.
— De ce mi-a ascuns-o?
— Când am aflat că sunt însărcinată, noi abia începuserăm să locuim împreună. Lucian avea datorii și se temea că nu se va descurca. Mi-a spus că dumneavoastră treceați printr-o perioadă grea și că nu voia să vă aducă alte griji.
— Alte griji? Un copil este o grijă de care trebuie să-ți ascunzi mama?
— Nu-l apăr. I-am spus de multe ori că greșește.
Mirela mi-a povestit că, după nașterea Ilincăi, Lucian amânase mereu momentul în care urma să-mi spună adevărul. Mai întâi voise să aștepte până când copilul împlinea un an. Apoi până își schimbau locuința. După aceea, fiecare Crăciun devenise o nouă promisiune încălcată.
— Dar anul acesta de ce nu a venit?
— Pentru că am avut o ceartă serioasă. I-am spus că nu mai accept să-mi cresc fiica într-o familie în care bunica ei nici măcar nu știe că există.
— Și el ce a făcut?
— A recunoscut că îi este rușine. Apoi a intervenit o problemă la serviciu. Un coleg s-a accidentat, iar Lucian a rămas să acopere schimburile. Nu a reușit să obțină zilele libere pe care le ceruse.
Am strâns mâinile în poală.
— Putea să-mi spună adevărul la telefon. Putea să-mi spună acum șase ani.
— Aveți dreptate.
În clipa aceea, Ilinca a venit lângă noi cu o foaie în mână.
— Mama, pot să-i arăt desenul?
Mirela a încuviințat.
Fetița mi-a întins hârtia. Desenase o casă cu acoperiș roșu, un brad și trei oameni ținându-se de mână.
— Asta ești tu, a spus, arătând spre o femeie cu părul alb. Tata mi-a zis că faci cei mai buni cozonaci.
Mi-au dat lacrimile.
— Și cine sunt ceilalți?
— Eu și tata. Mama n-a încăput, dar o desenez pe spate.
Am râs printre lacrimi, iar Mirela a zâmbit pentru prima dată.
— Ilinca, vrei să guști un cozonac?
— Cu nucă?
— Cu multă nucă, draga mea.
Am mers în sufragerie și am adus platoul pe care îl pregătisem pentru Lucian. Am tăiat trei felii groase și le-am așezat pe farfurii.
Ilinca a mușcat din cozonac, apoi a ridicat ochii spre mine.
— E bun! Tata a zis că mirosea toată casa când erau gata.
Am simțit din nou acea durere pe care o avusesem dimineața, dar de data aceasta era amestecată cu o bucurie pe care nu știam cum să o primesc.
— Da, așa era când era mic.
După ce Ilinca a terminat de mâncat, Mirela m-a întrebat dacă poate să-l sune pe Lucian. Am încuviințat, deși încă eram supărată.
Fiul meu a răspuns aproape imediat.
— Mamă…
— Luciane, de ce m-ai lăsat șase ani să cred că ești singur?
Pe ecran, băiatul meu a coborât capul.
— Mi-a fost frică să-ți spun. Știu că nu este o scuză.
— Nu, nu este. Eu am stat aici, așteptându-te în fiecare Crăciun, iar tu aveai o familie despre care nu mi-ai spus niciodată.
— Îmi pare rău, mamă. Am tot amânat și, cu fiecare an, mi-a fost mai greu.
— Să nu-mi mai promiți lucruri pe care nu le poți face. Și să nu-mi mai ascunzi adevărul, oricât de greu ar fi.
— Nu o să se mai întâmple.
— Nu-mi ajunge să aud asta. Vreau să văd că te ții de cuvânt.
Lucian a încuviințat. Apoi a cerut să vorbească cu Ilinca.
Fetița s-a apropiat de telefon.
— Tati, am mâncat cozonac de la bunica!
Am tresărit când am auzit cuvântul.
— Bunica? am repetat încet.
Ilinca m-a privit nedumerită.
— Nu ești bunica mea?
M-am aplecat și i-am mângâiat obrazul.
— Ba da, draga mea. Sunt bunica ta.
În seara aceea, Mirela și Ilinca au rămas la mine. Le-am pregătit camera lui Lucian, cea în care schimbasem așternuturile cu atâta grijă. Pentru prima dată după mulți ani, camera aceea nu mai era goală de Crăciun.
Nu am uitat minciunile fiului meu. Nici nu l-am iertat pe loc. Dar am hotărât că Ilinca nu trebuia să plătească pentru greșelile adulților.
În zilele următoare, am început să o cunosc. Am aflat că îi plăcea să deseneze, că se temea de câinii mari și că voia să învețe să facă prăjituri.
Am sunat-o și pe Mirela într-o seară, după ce se întorseseră în Italia, și i-am spus că este binevenită oricând la mine, indiferent de neînțelegerile cu Lucian.
Fiul meu a început să mă sune mai des. Nu doar ca să-mi spună că este bine, ci ca să-mi povestească despre Ilinca, despre serviciu și despre lucrurile pe care înainte le ascundea.
În primăvară, a venit acasă pentru câteva zile, împreună cu Mirela și fetița. Nu a fost o împăcare spectaculoasă. Am avut discuții grele, uneori am plâns, alteori am tăcut. Dar pentru prima dată am vorbit fără să ne mai ascundem după promisiuni.
La plecare, Lucian m-a îmbrățișat în prag.
— Mamă, știu că am pierdut șase ani pe care nu ți-i pot da înapoi.
— Așa este, băiete. Dar ai grijă să nu-i pierdem și pe următorii.
Mi-a promis că va încerca. De data aceasta, am așteptat faptele, nu vorbele.
În vara aceea, am mers pentru prima dată în Italia, să-mi vizitez nepoata. Am stat două săptămâni și am cunoscut viața pe care fiul meu o construise departe de casă.
Iar de Crăciunul următor, n-am mai frământat șase cozonaci așteptând un telefon. Am pregătit doar doi, împreună cu Ilinca, care venise cu părinții ei cu trei zile înainte.
Fetița avea făină pe nas și râdea de fiecare dată când aluatul i se lipea de degete.
— Bunico, de ce faci cozonacii așa mari?
— Pentru că așa îi făceam tatălui tău când era mic.
— Și mie o să-mi faci în fiecare an?
Am privit-o și am zâmbit.
— Cât o să pot, draga mea. Iar când n-o să mai pot, o să mă ajuți tu.
În seara aceea, când ne-am așezat cu toții lângă brad, am înțeles că nu cozonacii mă duruseră în anul dinainte. Nici orele petrecute frământând.
Mă duruse că pregătisem o casă pentru un copil care nu mai știa cum să se întoarcă la mine.
Acum Lucian era acolo, Mirela râdea alături de el, iar Ilinca îmi ținea mâna.
Nu recuperasem cei șase ani pierduți. Dar începuserăm, în sfârșit, să trăim anii care ne rămăseseră fără minciuni și fără uși închise.