Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Controlorul a făcut un pas înapoi, iar doamna Lidia s-a așezat pe scaunul liber de lângă mine. Mă țineam cu amândouă mâinile de burtă și încercam să-mi dau seama dacă durerea trecuse sau doar se domolise.
— Sorina, uită-te la mine. Poți să respiri normal?
— Da… dar mă doare burta și mi-e foarte frică. Nu trebuia să mă agit atât.
— Nu știm de la ce este. Important este să te vadă un medic. Ai mai avut dureri asemănătoare?
— Nu așa puternice. Trebuia să ajung la maternitate pentru un control.
Lidia s-a întors spre controlor.
— Vă rog să anunțați vatmanul că avem o călătoare însărcinată care nu se simte bine. Eu sun la 112.
Bărbatul a ezitat o clipă, apoi s-a îndreptat spre partea din față a tramvaiului. Lidia a scos telefonul și a explicat operatorului unde ne aflam, ce simptome aveam și în câte luni eram însărcinată.
Am auzit-o spunând că eram conștientă și puteam vorbi, dar că durerile abdominale apăruseră brusc.
— Nu vă ridicați, mi-a spus după ce a închis. Ambulanța vine să vă preia din stația următoare. Rămân aici cu dumneavoastră.
Mi-am dus mâna la ochi.
— Îmi pare rău că v-am încurcat și pe dumneavoastră.
— Nu m-ai încurcat cu nimic. Acum trebuie să avem grijă de tine.
Tramvaiul a oprit. Câțiva călători au coborât, iar vatmanul a fost informat că trebuia să așteptăm echipajul medical. Controlorul s-a întors și s-a oprit la câțiva pași de noi.
— Doamnă, eu n-am vrut să se ajungă aici, a spus el.
Lidia l-a privit.
— Atunci lăsați discuția despre bilet pentru mai târziu. Femeia are nevoie de liniște.
Am încercat să-mi caut telefonul în geantă, dar nu-l găseam printre lucruri.
— Trebuie să-l sun pe Doru. E soțul meu.
Lidia m-a ajutat să-l găsesc. I-am spus lui Doru că nu mă simțeam bine și că urma să fiu dusă la maternitate.
— Sorina, plec imediat spre casă! mi-a răspuns speriat.
— Condu cu grijă. Te sun când aflu ce spune medicul.
Ambulanța a sosit după câteva minute. Echipajul m-a evaluat, apoi m-a ajutat să cobor în siguranță. Lidia a coborât și ea, ținându-mi geanta și dosarul.
— Vă rog să-i dați doamnei lucrurile, le-a spus celor din echipaj. Are toate analizele aici.
Am întins mâna spre ea.
— Cum vă numiți?
— Lidia Stanciu.
— Vă mulțumesc, doamnă Lidia. Nu știu ce făceam fără dumneavoastră.
— Ajungeai tot la medic, Sorina. Dar mă bucur că am putut să te ajut. Să ai grijă de tine și de copil.
La maternitate, medicii m-au consultat și mi-au monitorizat starea, inclusiv bătăile inimii copilului. Am stat câteva ore sub supraveghere, până când durerile s-au liniștit.
Medicul mi-a explicat că nu erau semne de travaliu în acel moment, dar că orice durere puternică sau simptom nou trebuia evaluat fără întârziere.
— Ați făcut bine că ați venit, mi-a spus. Nu putem stabili cauza unei dureri doar din povestire. Vă recomand să vă odihniți și să respectați indicațiile primite.
Abia atunci am simțit că pot respira cu adevărat.
Când Doru a ajuns la spital, m-a găsit întinsă pe pat, cu dosarul de analize lângă mine.
— Sorina, m-ai speriat îngrozitor!
— Și eu m-am speriat. Dar copilul este bine.
S-a așezat lângă mine și mi-a prins mâna.
— De ce nu mi-ai spus că te simțeai atât de obosită?
— Pentru că nu voiam să-ți faci griji. Credeam că mă descurc singură.
— Nu trebuie să dovedești nimănui că poți face totul fără ajutor.
I-am povestit ce se întâmplase în tramvai. Când a auzit vorbele controlorului, s-a încruntat.
— Așa ceva nu trebuie lăsat fără o sesizare.
— Știu. Dar nu vreau să fac scandal. Vreau doar să nu mai vorbească nimeni așa cu o femeie care cere puțină înțelegere.
După ce am ajuns acasă, am început să mă gândesc mai limpede la cele întâmplate.
Nu mă supărase faptul că mi se ceruse să respect regulamentul. Știam că trebuia să validez călătoria și că puteam fi sancționată pentru că nu o făcusem.
Mă duruse felul în care controlorul folosise sarcina mea ca motiv de batjocură, în fața unor oameni necunoscuți.
A doua zi, împreună cu Doru, am redactat o sesizare către operatorul de transport. Am descris ora, traseul, stațiile și cuvintele folosite de controlor. Am cerut verificarea comportamentului lui și am menționat că nu contestam dreptul de a verifica titlurile de călătorie.
Nu am cerut să fie concediat. Am cerut să se stabilească ce se întâmplase și să nu mai fie tratat astfel niciun călător.
După aproape două săptămâni, am primit un răspuns. Operatorul îmi comunica faptul că sesizarea fusese analizată, că angajatului i se ceruseră explicații și că fuseseră dispuse măsuri interne privind conduita profesională. Nu erau prezentate detalii despre eventualele sancțiuni.
Am citit răspunsul de două ori. Nu știam dacă omul acela înțelesese cât mă răniseră vorbele lui. Dar măcar incidentul nu fusese trecut cu vederea.
Într-o după-amiază, când eram deja aproape de termenul nașterii, am primit un telefon de la un număr necunoscut.
— Bună ziua. Sunt Lidia Stanciu. Sper că nu vă deranjez.
Am recunoscut imediat vocea.
— Doamnă Lidia! Ce surpriză! De unde aveți numărul meu?
— Mi l-a dat soțul dumneavoastră, când am vorbit cu el la spital. L-am rugat să vă întrebe dacă pot să vă sun.
Mi-am amintit că Doru îmi spusese despre discuția lor, dar uitasem în agitația acelor zile.
— Mă bucur că m-ați sunat!
— Voiam doar să știu dacă sunteți bine.
— Suntem bine amândoi. Mai avem puțin până la naștere.
Am vorbit aproape douăzeci de minute. Lidia mi-a povestit că fusese instructoare pentru personalul din transportul public și că, după pensionare, încă folosea tramvaiul aproape zilnic.
— Am întâlnit mulți oameni dificili în meseria mea, mi-a spus. Dar am învățat că poți aplica o regulă fără să rănești omul din fața ta.
Am întrebat-o dacă avea copii.
— Am o fiică de treizeci și șapte de ani. Și doi nepoți. Tocmai de aceea m-am gândit la ea când v-am văzut.
— Mi-ați fost de mare ajutor în ziua aceea.
— Mă bucur că am fost acolo. Dar să știți că și dumneavoastră ați făcut un lucru important. Ați spus că nu acceptați să fiți umilită, chiar dacă greșiserăți.
O lună mai târziu, am născut o fetiță sănătoasă. Am numit-o Irina.
Doru a fost lângă mine, iar mama a venit să ne ajute în primele săptămâni. Când am ajuns acasă cu fetița, am trimis doamnei Lidia o fotografie și un mesaj de mulțumire.
Mi-a răspuns în aceeași seară.
— Să vă trăiască, Sorina! Să fie sănătoasă și să crească înconjurată de oameni buni!
După câteva luni, ne-am întâlnit într-un parc. Lidia venise cu un buchețel de flori, iar eu cu Irina în cărucior.
Când a văzut fetița, i s-au luminat ochii.
— Uite-o pe domnișoara care ne-a speriat în tramvai!
Am râs amândouă.
— Acum e cuminte. Dar să știți că are o voce puternică atunci când vrea ceva!
Ne-am așezat pe o bancă și am povestit despre copii, despre familie și despre lucrurile mărunte care pot schimba o zi.
La plecare, Lidia mi-a spus ceva ce n-am uitat.
— Sorina, să nu-i spui fetiței tale că lumea este plină numai de oameni răi. Spune-i că există și oameni care aleg să nu întoarcă privirea.
Am privit-o pe Irina, care dormea liniștită în cărucior.
— Asta vreau să o învăț. Și să știe că poate cere ajutor când are nevoie.
Nu am mai întâlnit controlorul din tramvai. Nici nu am simțit nevoia să-l caut.
Am păstrat însă legătura cu doamna Lidia. Uneori ne sunam, alteori ne întâlneam la plimbare. Nu deveniserăm rude, dar între noi se legase o prietenie pe care niciuna nu o așteptase.
Într-o zi, când Irina avea aproape un an, am urcat din nou în tramvai, de data aceasta cu ea în cărucior.
Am validat călătoria înainte să mă așez. Un tânăr s-a oferit să mă ajute să așez căruciorul într-un loc sigur.
— Mulțumesc, i-am spus.
— Cu plăcere. Și eu am acasă un copil mic.
Am zâmbit și m-am uitat la fiica mea.
În dimineața aceea de noiembrie, un om mă făcuse să mă simt mică și neputincioasă. Dar o femeie necunoscută îmi arătase că nu trebuie să rămân singură atunci când cineva se poartă nedrept.
De aceea, când Irina va crește, nu-i voi povesti doar despre controlorul care m-a umilit. Îi voi povesti mai ales despre doamna Lidia, care s-a ridicat de pe scaun și a ales să mă ajute.
Fiindcă aceasta este partea din ziua aceea pe care vreau să o duc mai departe.