Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Femeia din spatele Nicoletei a făcut un pas înainte. Avea aproape șaptezeci de ani, purta un palton vechi, dar îngrijit, și ținea la piept o cutie de carton legată cu sfoară.
— Aurelia? Chiar tu ești?
Am privit-o cu atenție. Chipul îmi părea cunoscut, dar trecuseră atât de mulți ani, încât nu îndrăzneam să spun un nume.
— Nu mă mai recunoști? Sunt Stela. Am lucrat împreună la fabrica de confecții.
Mi-am dus mâna la gură.
— Stela? Stela lui Dumitru?
— Eu sunt, draga mea!
Am îmbrățișat-o chiar în prag. Nu o mai văzusem de aproape treizeci de ani.
Stela fusese una dintre cele mai bune colege ale mele. În tinerețe, când rămăsese fără locuință după despărțirea de primul soț, o primisem câteva săptămâni în casa noastră. Pe atunci, Răzvan era mic, iar bărbatul meu încă trăia.
— Ce faci aici, Stela? Unde ai fost atâția ani?
— Îți povestesc, dar mai întâi lasă-mă să-ți spun ceva. Când Nicoleta mi-a zis cum te cheamă, am știut că trebuie să vin. Nu puteam să las să treacă încă un Crăciun fără să-ți mulțumesc.
Am privit cutia din mâinile ei.
— Ce ai acolo?
— Niște cornulețe făcute de mine. Nu sunt cine știe ce, dar n-am vrut să vin cu mâna goală.
Mi-au dat lacrimile.
— Stela, eu te-am invitat să mănânci, nu să-mi aduci ceva!
— Știu. Dar așa se vine la o casă unde ești primit cu drag.
Nicoleta a zâmbit și mi-a prezentat celelalte persoane. Erau două femei văduve, un bărbat pensionar care locuia singur și o fostă profesoară de limba română. Ceilalți invitați urmau să ajungă puțin mai târziu, însoțiți de o colegă a Nicoletei.
— Doamnă Aurelia, am vorbit cu fiecare în parte, mi-a explicat ea. Toți au vrut să vină. Dar să știți că nimeni nu se așteaptă să fie servit ca la restaurant. Au venit pentru că i-ați invitat.
Am deschis larg ușa.
— Atunci intrați, oameni buni! Că eu de trei zile pregătesc casa pentru musafiri!
Le-am luat hainele și i-am poftit în sufragerie. Când au văzut masa lungă, cu cincisprezece farfurii așezate frumos, s-au oprit în prag.
— Vai, doamnă, dar dumneavoastră chiar ați pregătit pentru atâția oameni! a spus fosta profesoară.
— Pentru cincisprezece, am răspuns. Și tare mă bucur că n-am strâns farfuriile.
Stela s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:
— Aurelia, nu vreau să te supăr, dar de ce n-a venit familia?
I-am povestit pe scurt despre mesajul Simonei și despre vacanța rezervată în ultimul moment.
— Nu mă deranjează că au vrut să plece, am spus. Mă doare că m-au lăsat să muncesc degeaba și nici măcar n-au avut curajul să mă anunțe din timp.
Stela mi-a strâns mâna.
— Atunci hai să facem în așa fel încât munca ta să nu fie degeaba.
În următoarea jumătate de oră au sosit și ceilalți invitați. Nicoleta și colega ei îi însoțiseră, iar fiecare adusese câte ceva: o sticlă de compot, câteva mere, un borcan cu dulceață sau o felicitare făcută de mână.
Nu erau cincisprezece persoane în plus față de mine, ci cincisprezece oameni în total, așa cum pregătisem masa. Nicoleta și colega ei au rămas și ele.
Am încălzit sarmalele și friptura, iar musafirii m-au ajutat să aduc farfuriile. Stela a insistat să taie cozonacii, iar fosta profesoară a aranjat șervețelele.
— Aurelia, tu ai muncit destul, mi-a spus Stela. Acum stai și tu puțin!
M-am așezat în capul mesei, pe scaunul pe care îl păstram de obicei pentru fiul meu.
Pentru o clipă, mi s-a strâns inima. Apoi am privit oamenii din jur.
Nu îi cunoșteam pe toți. Unii își spuneau numele pentru prima dată. Dar fiecare părea bucuros că avea cu cine să împartă seara.
La un moment dat, domnul Petre, un pensionar de șaptezeci și doi de ani, a ridicat paharul.
— Doamnă Aurelia, eu n-am mai stat la o masă de Crăciun cu atâția oameni de când mi-a murit soția. Vă mulțumesc că m-ați primit.
— Și eu vă mulțumesc că ați venit, am răspuns.
Fosta profesoară, doamna Margareta, ne-a povestit că avea doi copii plecați la muncă în străinătate. Vorbeau des, dar nu mai petrecuseră Crăciunul împreună de patru ani.
— Nu sunt supărată pe ei, a spus. Au familiile și serviciile lor. Dar asta nu înseamnă că nu mi-e dor să aud oameni în casă.
Stela a povestit apoi cum își pierduse soțul și cum ajunsese să locuiască singură. Fiica ei era plecată în alt județ, iar anul acela nu putuse veni.
— Și să știți ceva, a adăugat ea, întorcându-se spre mine. Dacă Aurelia nu mă primea în casa ei acum treizeci de ani, nu știu cum m-aș fi descurcat atunci. Mi-a dat un pat, mâncare și timp să-mi găsesc de lucru.
— Hai, Stela, că nu trebuie să povestești toate astea!
— Ba trebuie. Pentru că astăzi ai făcut din nou același lucru. Ai deschis ușa unor oameni care aveau nevoie să fie primiți undeva.
Mi-am șters ochii cu șervețelul. Nu voiam să plâng, dar vorbele ei mă atinseseră.
Pe la ora nouă, telefonul meu a început să sune. Era Răzvan.
Am răspuns și am ieșit câțiva pași pe hol.
— Mamă, ce faci? Ești bine?
— Sunt bine, Răzvan.
— Ai reușit să pui mâncarea la congelator?
Am privit spre sufrageria plină de oameni.
— N-am pus-o. Am musafiri.
— Musafiri? Cine a venit?
— Niște oameni care nu aveau cu cine să petreacă seara. I-am invitat la mine.
Fiul meu a tăcut câteva clipe.
— Mamă, dar sunt oameni pe care îi cunoști?
— Pe unii da, pe alții i-am cunoscut astăzi. Au venit printr-o voluntară de la centrul social.
— Și ai dat toată mâncarea?
— N-am dat-o, Răzvan. Am împărțit-o cu musafirii mei.
Am auzit-o pe Simona spunând ceva în fundal, dar nu am întrebat ce.
— Mamă, sper că nu ești încă supărată pe noi.
— Sunt supărată pentru felul în care m-ați anunțat. Nu pentru că ați plecat în vacanță.
— Am crezut că o să înțelegi.
— Aș fi înțeles dacă îmi spuneați înainte să cumpăr și să pregătesc totul. Dar m-ați lăsat să muncesc trei zile, deși știați că vă gândiți să plecați.
Răzvan a oftat.
— Ai dreptate. Trebuia să te sunăm mai devreme.
— Și mai vreau ceva. De acum înainte, dacă nu sunteți siguri că veniți, să-mi spuneți. Eu nu mai pregătesc mese pentru cincisprezece persoane pe baza unor promisiuni.
— Am înțeles, mamă. Îmi pare rău.
— Să aveți sărbători frumoase. Vorbim când vă întoarceți.
Am închis și m-am întors în sufragerie.
Stela tocmai împărțea ultimele felii de cozonac, iar domnul Petre povestea cum petreceau oamenii Crăciunul pe vremea când era copil.
M-am așezat la locul meu și am început să râd la una dintre întâmplările lui.
Nu mai simțeam nevoia să mă uit la telefon.
După miezul nopții, musafirii au început să plece. Le-am pregătit câteva pachete cu mâncarea rămasă, iar ei au insistat să mă ajute să strâng masa.
Nicoleta a rămas ultima.
— Doamnă Aurelia, sper că nu v-am obosit prea tare.
— M-ai obosit, Nicoleta, dar de bucurie. N-am mai avut o seară atât de frumoasă de ani întregi.
— Dacă vreți, putem organiza și alte întâlniri. Nu trebuie să așteptăm Crăciunul.
Am privit farfuriile puse la uscat și bradul luminat.
— Asta chiar mi-ar plăcea.
În ianuarie, am început să ne întâlnim o dată pe lună. Uneori la mine, alteori la Stela sau la centrul social. Fiecare aducea ceva, iar cheltuielile le împărțeam, ca să nu cadă totul pe umerii unei singure persoane.
Răzvan și Simona au venit după Anul Nou. Am vorbit deschis despre cele întâmplate. Simona și-a cerut iertare pentru anunțul făcut în ultimul moment, iar eu le-am spus că îmi doresc să ne vedem, dar nu voi mai accepta să fiu tratată ca și cum timpul meu n-ar avea valoare.
Nu ne-am certat. Am stabilit doar că, pe viitor, fiecare își va spune planurile din timp.
De Crăciunul următor, Răzvan m-a întrebat dacă poate veni cu familia.
— Puteți veni, mamă, i-am răspuns. Dar să știi că anul acesta am deja musafiri.
— Cine?
— Prietenii mei. Cei pe care i-am cunoscut anul trecut.
A râs și mi-a spus că vor aduce și ei ceva de mâncare.
În Ajun, când am așezat farfuriile pe masă, nu m-am mai întrebat cine va veni și cine mă va dezamăgi. Știam exact câți oameni confirmaseră și fiecare contribuise la pregătiri.
Stela a venit prima, cu aceeași cutie de cornulețe. Apoi au sosit ceilalți, iar mai târziu Răzvan, Simona și copiii.
Casa s-a umplut din nou de glasuri.
Am privit scaunele ocupate și am înțeles că nu trebuia să renunț la bucuria sărbătorilor doar pentru că cineva îmi încălcase o promisiune.
Crăciunul acela, care începuse cu un mesaj dureros și cincisprezece farfurii pregătite degeaba, îmi adusese oameni pe care nu știusem că îi aștept.
Iar de atunci, în casa mea, nimeni nu mai era invitat din obligație și nimeni nu mai venea doar pentru mâncare.
Venea pentru că își dorea să fie acolo.