Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat hârtia din mâna Feliciei și am întors-o. Pe spate era scrisul mamei, puțin tremurat, dar l-am recunoscut imediat.
“Fetele mele, să nu vă certați pentru casa asta. Tudorița mi-a fost alături zi și noapte, iar Felicia ne-a ajutat cum a putut. Să nu uitați că sunteți surori.”
Am citit de două ori. Apoi m-am uitat la Felicia.
— De unde ai hârtia asta?
— Era într-un plic, printre actele vechi pe care mi le-ai dat să le verific. Pe față este o listă cu reparațiile făcute la casă. Mama a scris pe spate când încă mai putea ține creionul.
Mi-am amintit de perioada aceea. Mama avea zile în care vorbea mai limpede și insista să-i aducem caietul în care ținea socotelile gospodăriei.
— Și de ce nu mi-ai arătat-o când ai găsit-o?
— Am descoperit-o aseară. Voiam să ți-o dau astăzi, înainte să mergem la notar.
Am privit din nou cuvintele mamei. Nu era un testament și nici nu spunea cui trebuia să-i rămână casa. Era doar rugămintea unei femei care își cunoscuse prea bine fetele.
— Mama știa că o să ajungem să ne certăm, am murmurat.
— Știa că amândouă suntem încăpățânate, a răspuns Felicia.
Nu am zâmbit. Mă durea prea tare tot ce se spusese în dimineața aceea.
— Felicio, tu nu înțelegi ce înseamnă casa asta pentru mine. Aici am stat lângă mama când nu mai putea nici să ridice paharul. Aici am dormit îmbrăcată, ca să sar din pat când mă striga.
— Știu, Tudorițo. Dar vreau să-ți spun și eu ceva ce n-am avut curaj să-ți spun atunci.
S-a așezat pe banca de lângă poartă și a deschis mapa.
— În ultimii doi ani ai mamei, eu am făcut un împrumut de 18.000 de lei. O parte din bani s-au dus pe acoperiș, iar restul pe tratamente și lucrurile de care avea nevoie. Am terminat de plătit ratele abia anul trecut.
Am rămas nemișcată.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că de fiecare dată când vorbeam despre bani îmi spuneai că eu pot să plătesc, dar tu ești cea care stă lângă patul ei. Și aveai dreptate. Numai că și eu făceam tot ce puteam.
Mi-am amintit certurile noastre. Felicia îmi propusese de mai multe ori să angajăm o îngrijitoare câteva ore pe zi. Eu refuzasem.
Nu aveam încredere într-o străină și mă temeam că mama se va simți abandonată. Dar, odată cu fiecare refuz, îmi făcusem singură viața mai grea.
— N-am vrut să te îndepărtez de mama, am spus.
— Știu. Dar uneori mă făceai să mă simt de parcă nu mai eram și eu fata ei.
Am coborât privirea. Nu mă gândisem niciodată că Felicia putea simți asta.
— Hai în casă, i-am spus. Mai avem timp până la programare.
Am intrat în odaia din față, unde mama obișnuia să stea la fereastră înainte să se îmbolnăvească. Pe perete era încă fotografia ei, iar lângă sobă păstrasem fotoliul în care o așezam când se simțea mai bine.
Felicia s-a oprit în prag.
— Nu s-a schimbat aproape nimic.
— N-am avut inimă să mut lucrurile.
— Nici nu trebuie să le muți până când ești pregătită.
Ne-am așezat una lângă cealaltă. Pentru prima dată după mulți ani, am vorbit despre mama fără să ne întrerupem și fără să ne socotim una alteia greșelile.
I-am povestit cât de greu îmi fusese după înmormântare. Ani întregi știusem exact ce aveam de făcut în fiecare dimineață. Când mama murise, rămăsesem fără rostul în jurul căruia îmi organizasem viața.
— Toată lumea mi-a spus să mă odihnesc, Felicio. Dar nimeni nu m-a întrebat ce să fac cu zilele mele după ce nu mai aveam pe cine îngriji.
Sora mea a început să plângă.
— N-am știut că te simți așa. Credeam că, după atâția ani, te bucuri că poți să te gândești și la tine.
— Mă bucuram și mă simțeam vinovată în același timp. Iar când ai pomenit de succesiune, am crezut că vrei să-mi iei și ultimul lucru care mă mai lega de mama.
Felicia mi-a prins mâna.
— Nu vreau să te dau afară, Tudorițo. Dar nici nu pot să renunț la drepturile mele fără să discutăm. Am și eu copii și o pensie mică. Vreau doar să găsim o soluție dreaptă.
Am încuviințat. Pentru prima dată, nu mi s-a mai părut că vorbele ei erau o amenințare.
Am plecat împreună la notar. Am luat actele părinților, certificatele și documentele pe care le aveam despre casă.
Notarul ne-a explicat că trebuie verificată situația ambelor succesiuni și că drepturile asupra proprietății se stabilesc potrivit legii, ținând seama de actele existente și de moștenitorii îndreptățiți.
Am întrebat dacă cei șase ani în care o îngrijisem pe mama îmi dădeau automat o parte mai mare din casă.
— Îngrijirea unui părinte nu modifică, prin ea însăși, cotele legale de moștenire, ne-a explicat notarul. Dar eventualele cheltuieli, contribuții sau înțelegeri dintre moștenitori pot fi analizate separat, în funcție de documente și de situația concretă.
Felicia a scos chitanțele pe care le păstrase pentru reparații. Eu am explicat ce lucrări făcusem în gospodărie și ce cheltuieli suportasem.
Nu am rezolvat totul în ziua aceea. Erau necesare documente suplimentare, iar noi trebuia să ne hotărâm cum doream să administrăm proprietatea după stabilirea drepturilor.
Dar am plecat de la notar fără să ne mai certăm.
În săptămânile următoare, am discutat despre mai multe variante. Felicia nu avea nevoie imediată de bani, iar eu nu puteam să-i cumpăr partea dintr-o singură plată.
Am ajuns la o înțelegere: după finalizarea succesiunilor, urma să încheiem un acord prin care eu să pot locui în continuare în casă, iar ea să-și păstreze drepturile asupra cotei sale. Orice eventuală vânzare sau împărțire urma să fie discutată și făcută numai prin procedurile legale.
Am stabilit și că vom împărți cheltuielile importante pentru întreținerea proprietății, potrivit drepturilor și înțelegerii noastre, iar eu voi suporta cheltuielile curente ale locuinței.
Nu era soluția perfectă pentru toate problemele noastre, dar era una pe care amândouă o puteam accepta.
În primăvară, Felicia a venit să mă ajute la curățenia din curte. Am strâns crengile uscate, am văruit prispa și am plantat flori lângă gard.
La un moment dat, am găsit într-o ladă două șorțuri vechi, cusute de mama când eram tinere.
— Uite, Felicio! Îl mai ții minte pe al tău?
— Cum să nu? Eu îl voiam pe cel cu flori albastre, dar tu l-ai luat prima!
— Pentru că eram sora mai mare!
Am început să râdem. Era prima dată după foarte mulți ani când ne aminteam de copilărie fără să ajungem la reproșuri.
În vara aceea, Felicia a venit cu nepoții ei pentru câteva zile. Casa s-a umplut din nou de glasuri, iar eu am pregătit camera în care dormiserăm amândouă când eram fete.
Într-o seară, am stat pe prispă, sub nucul bătrân.
— Tudorițo, îți pare rău că am făcut succesiunea? m-a întrebat.
— Nu. Îmi pare rău doar că am așteptat până să ne certăm ca să vorbim despre toate astea.
— Și mie.
Am privit spre casa luminată. Nu mai simțeam că trebuie să o apăr de propria mea soră.
Felicia nu îmi luase nimic. Iar eu începusem să înțeleg că drepturile ei nu ștergeau anii în care avusesem grijă de mama.
Înainte să plece, i-am întins șorțul cu flori albastre, pe care îl spălasem și îl călcasem.
— Ia-l, Felicio. De data asta e al tău.
Sora mea l-a strâns la piept și a zâmbit.
— Mulțumesc, Tudorițo.
Am condus-o până la poartă. Când a coborât treapta de piatră, am prins-o de braț, fiindcă plouase și era alunecos.
— Ai grijă, femeie, să nu cazi!
Felicia s-a întors spre mine.
— Tot soră mai mare ai rămas!
Am râs amândouă.
Casa părinților noștri avea acum actele în ordine, iar fiecare știa ce drepturi și responsabilități avea. Dar lucrul cel mai important nu se găsea în niciun document.
După aproape douăzeci de ani de supărări, reușiserăm să ne privim din nou ca două surori, nu ca două femei care aveau ceva de împărțit.
Iar când am închis poarta în urma Feliciei, am știut că data viitoare o voi deschide fără teamă.