Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am apropiat de doamna Zamfira și m-am așezat lângă fotoliul ei. Ținea plicul îngălbenit cu amândouă mâinile, dar nu părea să găsească puterea să mi-l întindă.
— Oana, înainte să citești ce este aici, vreau să știi că nu ți-am făcut niciodată un bine ca să primesc ceva în schimb.
— Știu, doamnă Zamfira. Dar mă speriați. Ce legătură are Mihai cu plicul acela?
Bătrâna a privit spre copil, care admira tortul rămas pe platou.
— Mihai, puiule, ai vrea să-mi aduci o cană cu apă? E pe măsuța de lângă fereastră.
După ce băiatul s-a îndepărtat, femeia mi-a întins plicul. Înăuntru era o felicitare veche, cu un desen făcut de un copil și câteva rânduri scrise cu cerneală albastră.
— A făcut-o Sorin pentru mine când avea opt ani, a șoptit ea. Exact cât are Mihai acum.
Pe felicitare era desenată o femeie cu un tort în mâini, iar dedesubt scria: “Când o să fiu mare, o să-ți fac eu tort, mamă, ca să nu mai muncești de ziua ta.”
Am ridicat ochii spre ea.
— Și de ce nu mi-ați arătat-o până acum?
— Pentru că mi-a fost rușine să recunosc cât de singură am ajuns.
Mi-a povestit că Sorin împlinise cincizeci și doi de ani și locuia de multă vreme în alt județ. Avea serviciu, familie și propriile griji. O suna uneori, dar vizitele deveniseră tot mai rare.
— Azi-dimineață l-am sunat să-i spun că am făcut un tort. Mi-a zis că n-are timp de povești și că nu înțelege de ce mă obosesc pentru un copil străin.
Femeia și-a șters ochii cu colțul batistei.
— M-a durut, Oana. Nu pentru că nu vine. Ci pentru că nu mai știe cât înseamnă pentru mine să am pe cineva lângă ușă.
— Dar de ce ați vrut neapărat să-i faceți tort lui Mihai?
— Fiindcă într-o zi l-am auzit spunându-ți pe scară că ar vrea un tort întreg, numai al lui. Iar tu i-ai răspuns că o să încerci. Mi-am amintit atunci de Sorin, care îmi cerea același lucru când era mic.
A privit felicitarea și a continuat:
— Am păstrat hârtia asta patruzeci și patru de ani. Astăzi am vrut să-mi amintesc cum era când puteam să fac un copil fericit cu mâinile mele.
Am simțit cum mi se strânge inima. Crezusem că bătrâna ascundea o problemă gravă, poate că renunțase la medicamente pentru tort. Dar ea ascunsese, de fapt, cât de mult o apăsa singurătatea.
— Doamnă Zamfira, Mihai vă iubește. Și eu vă sunt recunoscătoare. Dar nu trebuie să vă istoviți ca să ne faceți nouă bucurii.
— Știu, maică. Numai că astăzi m-am simțit iar folositoare.
Atunci Mihai s-a întors cu apa și a observat că bătrâna plângea.
— Mamaie Zamfira, te doare ceva?
Era prima dată când îl auzeam spunându-i mamaie.
Femeia a ridicat privirea, surprinsă.
— Cum mi-ai spus, puiule?
— Mamaie. Pot să-ți spun așa? Că eu n-am bunică aici, iar tu ești bună cu mine.
Zamfira a întins brațele spre el. Mihai s-a apropiat, iar bătrâna l-a îmbrățișat cu grijă.
— Poți, dragul meu. Dacă și mama ta este de acord.
— Sunt de acord, am răspuns, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
Am mai stat aproape o oră. Înainte să plecăm, am verificat dacă bătrâna avea medicamentele și dacă se simțea mai bine. Mi-a arătat cutiile cumpărate cu câteva zile înainte și mi-a promis că se va odihni.
În seara aceea, Mihai a insistat să luăm acasă doar două felii de tort. Restul trebuia să rămână la mamaie Zamfira, ca să aibă și ea ceva bun a doua zi.
— Și mâine venim să vedem dacă i-a plăcut, mi-a spus el foarte serios.
Din săptămâna următoare, am început să o vizităm împreună mai des. Nu mai lăsam toate drumurile pe seama copilului. Eu îi cumpăram lucrurile grele, iar Mihai o ajuta cu gesturi potrivite vârstei lui.
Uneori îi citea. Alteori se așezau lângă fereastră și ea îi povestea cum era școala pe vremea când Sorin era mic.
Am aflat că doamna Zamfira fusese croitoreasă. Păstra într-un dulap o cutie cu nasturi colorați, bucăți de material și tipare vechi. Într-o duminică, l-a învățat pe Mihai să coasă un nasture pe o bucată de pânză.
— Acum știi să-ți repari singur cămașa, i-a spus ea.
— Și pot să repar și fermoarul de la ghiozdan?
— Fermoarul e mai greu, dar îl rezolvăm împreună cu mama ta.
În decembrie, am reușit să-i cumpăr un ghiozdan nou. Mihai a păstrat însă vechiul ghiozdan, spunând că îl va folosi când merge la mamaie cu cărțile.
Înainte de Crăciun, Zamfira a primit un telefon de la Sorin. I-a spus că nu putea veni de sărbători, dar că îi trimisese bani.
— Mulțumesc, băiete, i-a răspuns ea. Numai că eu nu de bani duc lipsă cel mai tare.
Nu știu ce i-a răspuns. N-am întrebat-o. Era o discuție între mamă și fiu, iar eu nu aveam dreptul să mă amestec.
În Ajun, am invitat-o să petreacă seara cu noi. Am pregătit o cină simplă, iar Mihai a insistat să punem trei farfurii și să-i lăsăm bătrânei locul cel mai comod.
Zamfira a venit cu o cutie mică, legată cu panglică. Înăuntru era o cămașă albă pentru Mihai, pe care cususe discret câteva motive românești la guler.
— Am făcut-o eu, puiule. Sper să-ți vină.
Băiatul a îmbrăcat-o imediat și a început să se învârtă prin cameră.
— Mamă, uite! Am cămașă de sărbătoare!
Am privit-o pe Zamfira. Zâmbea cum nu o mai văzusem niciodată.
După sărbători, am însoțit-o la un consult pentru durerile de picioare. Medicul i-a recomandat tratament și exerciții potrivite stării ei. Am ajutat-o să-și organizeze programările, iar ea a început să iasă mai des, fără să se forțeze.
În primăvară, am mers toți trei într-un parc apropiat. Zamfira s-a așezat pe o bancă, iar Mihai i-a adus o floare căzută pe alee.
— Mamaie, la anul îmi mai faci tort?
— Dacă mă țin puterile, îți fac.
— Atunci eu o să te ajut! Și o să facem unul mare, să mănânci și tu cât vrei.
Am râs cu toții.
Pe 8 noiembrie, anul următor, tortul a fost făcut împreună. Eu am pregătit ingredientele, Zamfira ne-a îndrumat de pe scaun, iar Mihai a presărat ciocolata deasupra.
Nu a ieșit perfect nici de data aceasta. Crema era puțin strâmbă, iar una dintre lumânări stătea înclinată.
Dar când am aprins lumânările, Mihai a luat-o pe Zamfira de mână și mi-a spus:
— Mamă, anul ăsta nu mai vreau să-mi pun dorința singur. Vreau să ne dorim toți trei ceva.
Ne-am apropiat de tort, iar băiatul a închis ochii.
Nu știu ce și-au dorit ceilalți doi. Eu mi-am dorit doar să avem cât mai multe zile obișnuite împreună, în care nimeni să nu se simtă uitat.
Și, când Mihai a stins lumânările, Zamfira l-a sărutat pe frunte.
— La mulți ani, copilul meu drag!
Atunci am înțeles că primul tort nu fusese doar un cadou pentru fiul meu. Fusese și felul unei femei singure de a deschide din nou ușa către ceilalți.
Iar noi avuseserăm norocul să fim acolo când o deschisese.