Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Răzvan a strâns plicul între degete și a coborât privirea.
— Nu știe, doamnă Simona. L-am luat din sertarul meu. Mătușa mi-a spus să nu-l mai citesc, dar eu vreau să înțeleg ce a vrut mama să spună.
Pe spatele plicului, cu un scris grăbit, erau câteva rânduri care mi-au rămas întipărite în minte.
“Viorica, nu-i spune că vin de Crăciun. Dacă nu reușesc să mă întorc, măcar să nu mă aștepte iar la poartă. Ai grijă de el până îmi pun viața în ordine.”
M-am uitat la data de pe ștampilă. Trecuseră aproape patru ani.
— Răzvan, mama ta ți-a trimis și alte scrisori?
— Nu. Doar felicitarea asta. Dar eu cred că poate a uitat adresa. Mătușa spune că oamenii se mai rătăcesc prin lume.
Am simțit o durere surdă în piept. Copilul acela încă găsea scuze unei femei care îl lăsase să aștepte patru ani.
— Vrei să mergem împreună la mătușa ta? Aș vrea să-i explic că ne-am întâlnit.
— Da, dar mai întâi trebuie să-i duc pâinea. M-a trimis la magazin și am venit pe aici fiindcă voiam să aprind lumânarea bunicului.
Am mers până la poarta cimitirului, unde i-am cumpărat o lumânare nouă de la chioșcul de flori. Apoi l-am însoțit spre casă, fără să-l grăbesc.
Locuia la marginea comunei, într-o casă bătrânească, cu acoperișul peticit și o prispă îngustă. În curte erau câteva găini, iar lângă ușă se sprijinea un baston.
Viorica, mătușa lui, avea 62 de ani. Ne-a întâmpinat cu o expresie îngrijorată când m-a văzut alături de copil.
— Răzvan, s-a întâmplat ceva?
— Nu, mătușă! Doamna Simona a venit să te cunoască. Are și ea un băiețel care se numește Răzvan, numai că e în cer.
Femeia și-a făcut cruce și m-a poftit în casă.
După ce băiatul a ieșit să pună pâinea în cămară, i-am arătat plicul.
Viorica s-a așezat încet pe un scaun.
— Of, Doamne! Credeam că l-a uitat.
— De ce nu i-ați explicat ce scrie acolo?
— Pentru că nu știam cum să-i spun unui copil că mama lui a promis de atâtea ori că vine și nu s-a ținut de cuvânt.
Mi-a povestit că sora ei mai mică, Luminița, plecase când Răzvan avea patru ani. La început trimitea bani și suna. Apoi telefoanele s-au rărit, iar în ultimii doi ani nu mai primiseră niciun semn.
— Am încercat s-o găsesc. Nu vreau să-l mint, dar nici să-i zdrobesc speranța. Eu sunt mătușa lui, nu mama. Și mi-e teamă că într-o zi n-o să mai pot avea grijă de el.
Viorica avea probleme cu genunchii și cu inima. Mergea la controale, însă drumurile și cheltuielile o oboseau.
— Are cine să vă ajute?
— O vecină mai vine. Dar fiecare are necazurile lui.
Înainte să plec, Răzvan mi-a arătat caietul de română. Scrisese o compunere despre familia lui. La sfârșit, adăugase o propoziție care m-a urmărit până acasă.
“Familia mea este mătușa Viorica, iar mama este cineva pe care încă îl aștept.”
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
Nu mă gândeam să-l înlocuiesc pe fiul meu. Nimeni nu putea face asta. Dar mă întrebam dacă nu cumva mă închisesem atât de mult în propria durere, încât uitasem că mai existau oameni care aveau nevoie de mine.
După câteva zile, m-am întors la Viorica. I-am propus s-o duc la control și să o ajut cu drumurile. A acceptat numai după ce i-am explicat că nu aștept nimic în schimb.
Am început să-i vizitez duminica. Răzvan îmi arăta temele, îmi povestea despre școală și mă întreba despre băiatul meu.
Într-o zi, i-am adus câteva fotografii cu Răzvan al meu.
— Semăna cu mine? m-a întrebat.
— Avea ochii căprui și părul mai închis. Dar amândurora vă place să desenați mașini.
— Atunci cred că ne-am fi înțeles.
Am zâmbit. Pentru prima dată după multă vreme, am putut vorbi despre copilul meu fără să simt nevoia să fug din încăpere.
Au trecut câteva luni. Viorica și-a urmat tratamentul, iar eu am ajutat-o să depună cererile pentru sprijinul social la care avea dreptul. Am discutat și cu serviciul de asistență socială despre situația lui Răzvan, pentru ca îngrijirea lui să fie clarificată legal.
Nu voiam să fac promisiuni pe care nu le puteam ține.
Într-o după-amiază, Viorica m-a chemat pe prispă.
— Simona, băiatul s-a atașat de dumneata. Să nu dispari într-o zi fără să-i spui. A mai trecut prin asta.
Am privit-o drept în ochi.
— Nu vreau să-i fac rău. Dacă mă primiți, aș vrea să rămân în viața voastră.
— Atunci rămâi. Dar să știi că el are nevoie de oameni care vin și când nu e sărbătoare.
Am înțeles ce voia să-mi spună.
Din acel moment, n-am mai fost doar o musafiră de duminică. Îl luam pe Răzvan la bibliotecă, mergeam la serbările școlare și o ajutam pe Viorica atunci când avea nevoie.
Într-o seară, băiatul m-a întrebat dacă putea să-mi spună tanti Simona, așa cum îi spunea mătușii.
— Poți să-mi spui cum te simți tu bine, i-am răspuns.
— Atunci o să-ți spun tanti Simona. Dar să știi că te iubesc mult.
L-am îmbrățișat și i-am spus că și eu îl iubesc.
Nu i-am cerut niciodată să-mi spună mamă. Nu voiam să-i grăbesc sentimentele și nici să șterg locul pe care mama lui îl avea încă în suflet.
Un an mai târziu, pe 8 noiembrie, am mers din nou la cimitir. De data aceasta, Răzvan și Viorica au venit cu mine.
Băiatul a așezat o lumânare lângă mașinuța roșie de pe mormânt.
— La mulți ani, Răzvan! a spus încet. Am venit iar. Și anul ăsta am adus-o pe tanti Simona.
Am îngenuncheat lângă cruce și am mângâiat fotografia fiului meu.
— La mulți ani, puiul mamei. Nu te-am uitat și nu te voi uita niciodată.
Răzvan m-a așteptat să mă ridic. Apoi mi-a întins mâna.
— Tanti Simona, anul trecut mi-ai spus să plec. Anul ăsta mai pot să vin cu tine?
Mi-am șters lacrimile.
— Poți să vii în fiecare an, dacă îți dorești.
— Și duminica viitoare vii la noi?
— Vin. Am promis că te ajut să termini macheta pentru școală.
Mi-a strâns mâna și a zâmbit.
Înainte să ieșim din cimitir, m-am întors o ultimă dată spre fotografia fiului meu. Durerea era încă acolo și știam că va rămâne. Dar nu mai trebuia să-mi petrec toate zilele singură cu ea.
Răzvan nu devenise fiul meu în locul copilului pierdut. Avea propria poveste, propria familie și propriile răni. Eu devenisem un om pe care se putea sprijini, iar el îmi redase curajul de a mă apropia de ceilalți.
La poartă, băiatul m-a întrebat dacă putem cumpăra trei lumânări pentru anul următor: una pentru bunicul lui și câte una pentru cei doi Răzvan.
I-am promis că da.
Și mi-am ținut promisiunea.