Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 – Atunci avem o problemă, i-am spus.
Andrei s-a ridicat.
— Nu începe.
— N-am început eu. Tu ai promis casa și banii noștri fără să mă întrebi.
— Sunt și banii mei.
— Jumătate din cei 21.300 de lei nu sunt.
În aceeași după-amiază a venit Veronica.
De data aceasta nu mai vorbea despre mese și flori.
— Am dat deja avansuri, mi-a spus. Nu mai putem schimba totul acum.
— Atunci recuperează-le.
S-a uitat spre Andrei.
El evita privirea mea.
— Ce avansuri? am întrebat.
— Catering, fotograf, mobilier… a răspuns Veronica.
— Din ce bani?
Andrei a intervenit:
— Irina, nu face scandal.
Atunci am înțeles.
— Cât ai luat?
— Nu am “luat” nimic. Sunt economiile noastre.
— Cât?
— Douăsprezece mii.
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
Banii aceia erau într-un cont comun. Avea acces legal la ei.
Dar cu două zile înainte îi spusesem clar că nu accept să finanțăm nunta.
Și el îi folosise oricum.
— Anulezi plățile și încerci să recuperezi avansurile.
— Nu pot să-i fac asta Veronicăi.
— Dar mie ai putut.
Veronica s-a ridicat.
— Doamne, Irina, sunt bani! Îi puneți la loc. Ne faci de râs în fața întregii familii pentru douăsprezece mii de lei?
— Nu eu i-am cheltuit.
— Nunta este peste trei săptămâni!
— Nu în apartamentul acesta.
Andrei s-a întors brusc spre mine.
— Nu poți hotărî singură.
— Exact. Asta încerc să-ți explic de o săptămână.
În următoarele zile, presiunea a crescut.
Veronica îmi trimitea mesaje despre avansurile pierdute.
Mama lui Andrei mă suna să-mi spună că familia va vorbi despre mine.
Andrei continua să susțină că nunta trebuie să aibă loc pentru că invitațiile fuseseră deja trimise.
Într-o seară am venit acasă și am găsit șase scaune pliante în hol.
— Ce sunt astea?
— Probe pentru nuntă, a spus Andrei.
— Ți-am spus că nunta nu se face aici.
— Și eu ți-am spus că nu mai putem da înapoi.
Am privit scaunele.
Nu era prima dată când familia lui făcea asta.
În șapte ani începuse întotdeauna cu ceva mic.
Un weekend în care trebuia să găzduim rude.
Un împrumut care trebuia dat “doar până la salariu”.
O vacanță schimbată pentru că Veronica avea nevoie de ajutor.
De fiecare dată cedam pentru că era mai simplu decât scandalul.
De data aceasta nu mai era.
— Andrei, eu plec.
A râs scurt.
— Unde?
— Mi-am găsit un apartament.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ce apartament?
— Îl caut de trei luni.
— De trei luni?
— Da.
— Și nu mi-ai spus?
— Pentru că de trei luni încerc să-mi dau seama dacă mai există ceva de reparat între noi.
S-a așezat.
— Și pentru nunta asta arunci șapte ani?
— Nu pentru nuntă.
— Atunci pentru ce?
— Pentru faptul că ți-am spus “nu”, iar tu ai luat banii oricum. Pentru faptul că ți-am spus că nu vreau 60 de oameni în casa mea, iar tu ai continuat pregătirile. Pentru că, de fiecare dată când trebuie să alegi între limitele noastre și dorințele familiei tale, eu sunt cea care trebuie să cedeze.
A doua zi am semnat contractul de închiriere.
Mi-am separat salariul de contul comun și am lăsat acolo doar suma necesară cheltuielilor care îmi reveneau până la plecare.
Andrei a crezut câteva zile că încerc să-l sperii.
Nu încercam.
Cu o săptămână înainte de nuntă mi-am luat lucrurile.
Veronica a trebuit să găsească altă variantă.
A redus lista invitaților și a închiriat o sală mică la marginea orașului.
O parte dintre avansuri au fost recuperate. O parte s-au pierdut.
Cei 12.000 de lei luați de Andrei din economiile comune au intrat în discuția financiară dintre noi la despărțire.
Nunta a avut loc.
Eu nu m-am dus.
După câteva luni, eu și Andrei am divorțat.
M-am mutat în apartamentul pe care îl găsisem înainte ca Veronica să-și aleagă mesele pentru sufrageria mea.
Într-o seară, la puțin timp după divorț, Andrei m-a sunat.
— Tot cred că puteam rezolva altfel.
— Și eu.
— Atunci de ce n-am făcut-o?
— Pentru că soluția ta era să cedez eu.
A tăcut.
I-am urat noapte bună și am închis.
Nunta Veronicăi fusese doar momentul în care devenise imposibil să mai ignor problema.
Ea voise apartamentul meu pentru o zi.
Fratele ei considerase că putea să-l ofere fără să mă întrebe.
Eu am ales să nu-i mai ofer și restul vieții mele.