Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ana a rămas la mine.
La început spunea în fiecare dimineață că va pleca imediat ce găsește un centru unde să fie primită.
— Nu te dă nimeni afară, i-am spus. Stai până poți să te descurci singură.
Cu ajutorul câtorva foste colege am strâns lucrurile de care avea nevoie pentru copil.
Un pătuț.
Un cărucior.
Haine.
Scutece.
Câteva săptămâni mai târziu, Ana a născut o fetiță sănătoasă.
A numit-o Maria.
După ce s-a refăcut, Ana a început să-și caute serviciu. Avea studii de contabilitate și experiență, iar după câteva încercări a găsit un post la o firmă din oraș.
Eu rămâneam cu Maria cât era ea la serviciu.
Pentru prima dată după mulți ani, apartamentul meu nu mai era tăcut.
Apoi, când Maria avea aproape șase luni, Ana a primit un mesaj.
Era de la fostul ei soț.
“Am auzit că spui peste tot că fata e a mea. Dacă ești atât de sigură, facem testul.”
Ana mi-a întins telefonul.
— Emilia, dacă vine după noi?
— Nu vine după “noi”. Problema este între voi doi. Tu hotărăști ce faci.
Ana a acceptat testul.
Nu pentru a-l convinge să se întoarcă.
Voia ca omul care o aruncase însărcinată în stradă să nu mai poată folosi aceeași minciună.
Rezultatul a confirmat paternitatea.
Maria era fiica lui.
Când a văzut rezultatul, el și-a schimbat imediat povestea.
A spus că fusese speriat.
Că băuse.
Că Ana îl presase.
Apoi a venit cu propunerea pe care ea nu se așteptase s-o audă.
— Hai acasă. Uităm tot.
Ana l-a privit lung.
— Care casă?
— Casa noastră.
— Casa din care m-ai dat afară însărcinată?
— Am greșit.
— Nu. Ai ales.
El s-a enervat.
— Sunt tatăl Mariei.
— Da. Și va trebui să-ți asumi asta.
— Atunci am dreptul să-mi văd copilul.
— Drepturile și obligațiile tale față de Maria se stabilesc cum trebuie. Dar eu nu mă întorc la tine.
A încercat să o convingă.
Apoi s-a supărat.
După aceea a acuzat-o că vrea doar bani.
Ana nu și-a schimbat decizia.
Problemele privind paternitatea, contribuția lui și legătura cu Maria au fost stabilite separat.
El a rămas tatăl copilului.
Nu a redevenit soțul Anei.
Într-o seară, după ce Maria împlinise un an, Ana a venit acasă și a pus un plic pe masă.
— Ce este?
— Primul meu contract pe perioadă nedeterminată.
Am zâmbit.
— Atunci trebuie să sărbătorim.
Ana n-a zâmbit.
— Emilia, acum pot să închiriez ceva. Nu vreau să profit de dumneavoastră.
Din camera alăturată se auzea Maria jucându-se.
— Vrei să pleci?
Ana s-a uitat spre ușa camerei.
Apoi spre mine.
— Nu știu.
— Atunci nu pleca pentru că ai impresia că trebuie. Pleci când asta îți dorești.
Au rămas.
Nu pentru că Ana nu s-ar fi putut descurca singură.
Ci pentru că, între timp, apartamentul acela devenise și casa lor.
Astăzi Maria aleargă prin camerele în care, ani întregi, nu se auzea nimic.
Ana are serviciul ei, banii ei și viața ei.
Cu fostul soț nu s-a împăcat niciodată.
El este tatăl Mariei și își asumă responsabilitățile stabilite față de copil, dar Ana nu s-a mai întors în casa din care fusese alungată.
Iar eu nu mai locuiesc singură.
În seara aceea din gară am crezut că ofer unei femei însărcinate un pat pentru câteva nopți.
N-am știut că, atunci când am luat geanta Anei de lângă scaun, plecam de acolo cu familia care avea să-mi umple casa.