Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Marius a rămas tăcut câteva secunde, apoi a încercat să schimbe subiectul. Dar eu nu mai eram dispusă să-l las să scape cu încă o minciună.
“Marius, te-am întrebat ceva. Ce ți-a promis mama ta ca să-i permiți să-mi închirieze casa?”
Mariana a intervenit imediat.
“Claudia, nu face atâta scandal! Banii rămân în familie!”
“Care familie? Casa este moștenirea mea de la părinți. Niciunul dintre voi nu avea dreptul să o închirieze!”
Atunci Marius a răspuns, aproape în șoaptă.
“Mama mi-a promis că îmi dă banii pentru avansul unei mașini noi.”
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
“Poftim? Ai acceptat să-mi închirieze casa ca să-ți cumperi mașină?”
“Claudia, voiam să-ți spun. Știi că mașina mea are probleme și că am nevoie de alta pentru serviciu.”
“Și de ce nu mi-ai spus că vrei să folosești casa părinților mei ca să faci rost de bani?”
Mariana a izbucnit.
“Pentru că tu n-ai fi fost de acord! Ții casa aia goală aproape tot anul, de parcă ar fi un muzeu!”
“Este casa mea, doamnă Mariana. Eu hotărăsc ce fac cu ea.”
Am închis telefonul înainte să mai aud alte explicații.
Femeia care stătea în dormitorul meu a ieșit pe terasă. O chema Sorina și venise din București împreună cu soțul și cei doi copii.
“Doamnă Claudia, noi chiar nu am știut. Mariana ne-a spus că dumneavoastră sunteți de acord. Avem dovada transferului de 18.000 de lei.”
Am privit-o. Era speriată și ea.
“Sorina, nu vă învinovățesc. Ați fost mințiți la fel ca mine. Dar eu nu am închiriat casa și nu am primit niciun ban.”
“Și noi ce facem acum? Ne-am luat concediu pentru toată vara.”
“Nu vreau să vă las fără cazare peste noapte. Dar trebuie să rezolvăm situația legal, pentru că nimeni nu v-a putut oferi casa fără acordul meu.”
Am sunat un avocat din Brașov, recomandat de o colegă. I-am explicat ce se întâmplase, iar el m-a sfătuit să păstrez mesajele, dovada plății și actele proprietății.
Mi-a spus să nu schimb încuietorile cât timp familia era înăuntru și să nu încerc să-i scot cu forța, ci să caut o rezolvare amiabilă, urmând procedurile legale dacă nu reușeam.
În aceeași seară, Marius și Mariana au venit la Bran.
Soacra mea a coborât din mașină cu o expresie indignată.
“Claudia, ai chemat avocat pentru o neînțelegere de familie? Chiar vrei să ne faci de râs?”
“Nu eu v-am făcut de râs. Dumneavoastră ați luat 18.000 de lei pentru o casă care nu vă aparține.”
Marius a încercat să mă ia deoparte.
“Claudia, putem să rezolvăm între noi. Mama îți dă o parte din bani și gata.”
“O parte? Marius, voi ați primit 18.000 de lei. Unde sunt?”
A coborât privirea.
“Mama mi-a dat 12.000 pentru mașină. Restul i-a păstrat.”
“Și ai cheltuit banii?”
“Am plătit avansul de rezervare la reprezentanță.”
Am simțit că-mi vine să plâng.
“Ai luat bani din casa părinților mei ca să-ți rezervi o mașină, iar mie îmi spuneai că nu avem economii suficiente pentru concediu!”
Mariana a ridicat vocea.
“Băiatul meu muncește! Merită și el ceva frumos!”
“Atunci să-și cumpere din banii lui. Nu din proprietatea mea!”
Am cerut să discutăm în prezența avocatului. Nu mai aveam încredere în promisiunile lor.
A doua zi, ne-am întâlnit cu toții la biroul acestuia, inclusiv Sorina și soțul ei.
Mariana a încercat să susțină că avea permisiunea verbală a fiului ei, dar avocatul i-a explicat că Marius nu putea autoriza închirierea unui bun care îmi aparținea exclusiv.
După o discuție lungă, am ajuns la o soluție scrisă. Familia Sorinei urma să rămână încă șapte zile, cu acordul meu, timp în care își găsea altă cazare. Mariana se obliga să le restituie cei 18.000 de lei, iar eu nu aveam să pretind bani de la familia care fusese indusă în eroare.
Marius a fost nevoit să discute cu reprezentanța auto despre anularea rezervării. A recuperat o parte din avans, conform condițiilor acceptate, și a completat diferența din economiile lui personale.
Mariana a restituit banii în două tranșe, prin transfer bancar. Am păstrat toate documentele până când Sorina mi-a confirmat că primise întreaga sumă.
După șapte zile, familia a eliberat casa și mi-a predat cheile. Sorina m-a îmbrățișat la plecare.
“Îmi pare rău că v-am ocupat casa. Dacă știam adevărul, nu veneam niciodată.”
“Nu dumneavoastră trebuie să vă cereți scuze.”
După plecarea lor, am schimbat încuietorile și am verificat toate cheile de rezervă. Nu i-am mai dat Marianei acces la proprietate.
Dar problema cea mai mare rămânea Marius.
Când ne-am întors la Brașov, i-am spus că vreau să ne despărțim.
“Claudia, pentru o mașină distrugi doisprezece ani de căsnicie?”
“Nu pentru o mașină. Pentru că ai știut că mama ta îmi folosește casa fără acordul meu și ai acceptat bani ca să taci.”
“Am greșit. Dar putem repara.”
“Banii se pot restitui, Marius. Încrederea nu se întoarce doar pentru că ai spus că îți pare rău.”
S-a mutat temporar la mama lui. Eu am început demersurile pentru divorț și am discutat cu avocatul despre bunurile comune. Casa de la Bran a rămas în proprietatea mea, fiind moștenită de la părinți.
Mariana m-a sunat de câteva ori, spunând că exagerez și că o familie adevărată își împarte totul.
În cele din urmă i-am răspuns:
“Doamnă Mariana, dacă voiați să închiriați o casă, trebuia să fie a dumneavoastră. Nu a mea.”
Nu m-a mai sunat.
Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu. Am împărțit bunurile comune conform înțelegerii stabilite cu asistență juridică, iar fiecare și-a continuat viața separat.
În septembrie, m-am întors singură la Bran. Am deschis ferestrele, am aerisit camerele și am verificat grădina.
În dormitorul părinților mei am găsit o fotografie veche, rămasă într-un sertar. Tata stătea în fața casei, cu mânecile suflecate, iar mama zâmbea lângă el.
Am așezat fotografia pe comodă.
În weekendul următor am invitat două prietene. Am stat în curte, am povestit și ne-am plimbat prin sat.
Nu am mai închiriat casa nimănui. Poate într-o zi voi decide altfel, dar va fi hotărârea mea.
Marius nu și-a mai cumpărat mașina pe care o voia, Mariana nu a mai avut cheile casei, iar eu nu am mai fost nevoită să cer voie să intru într-un loc care îmi aparținea.
Înainte să plec spre Brașov, am încuiat ușa și am pus cheia în geantă. De data aceasta știam exact cine avea dreptul să o folosească.