Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Am privit-o pe angajata băncii și am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam cine avusese acces la telefonul meu în seara aceea. Dar nu voiam să cred că propriul soț mă trădase.
“Soțul meu și fratele lui au rămas în sufragerie după ce m-am culcat. Telefonul era la încărcat, pe comodă.”
“Înțeleg. Operațiunea apare ca fiind efectuată prin aplicația instalată pe dispozitivul dumneavoastră. Dar asta nu dovedește că ați autorizat-o personal.”
“Și ce pot face?”
“Sesizarea este înregistrată. Vom verifica datele disponibile. Vă recomand să depuneți și o plângere la poliție.”
Am cerut confirmarea sesizării și documentele pe care banca mi le putea elibera. Apoi am mers direct la avocatul unei colege.
Când i-am povestit totul, m-a întrebat dacă soțul meu îmi cunoștea codul telefonului.
“Da. Îl știe de ani de zile. Dar nu avea voie să-mi folosească aplicația bancară.”
“Atunci păstrați toate mesajele și nu ștergeți nimic. Faptul că este soțul dumneavoastră nu înseamnă că poate autoriza operațiuni în locul dumneavoastră.”
În aceeași după-amiază am depus plângere la poliție.
Când am ajuns acasă, Costel mă aștepta în hol.
“Unde ai fost toată ziua?”
“La bancă, la avocat și la poliție.”
A încremenit.
“La poliție? Georgiana, ai înnebunit? Este fratele meu!”
“Și eu sunt soția ta. Asta nu te-a împiedicat să-mi ascunzi ce s-a întâmplat cu economiile mele.”
“Nelu îți dă banii înapoi!”
“Atunci să-i dea. Dar mai întâi vreau să-mi spui cum a intrat în cont.”
Costel și-a trecut mâna peste față.
“Eu am deschis aplicația.”
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
“Tu?”
“Nelu avea nevoie urgentă de bani. Mi-a spus că pierde un contract important dacă nu plătește avansul pentru niște marfă.”
“Și ai luat telefonul meu în timp ce dormeam?”
“Am făcut transferul eu. Nelu mi-a dat contul. Știam că n-ai fi fost de acord.”
Am rămas nemișcată.
“Deci nu fratele tău mi-a golit contul. Tu ai făcut-o pentru el.”
“Georgiana, am vrut să-l ajut! Banii urmau să se întoarcă.”
“Atunci de ce nu i-ai dat din salariul tău?”
Nu mi-a răspuns.
În clipa aceea am înțeles că nu mai era vorba doar despre un împrumut făcut fără acordul meu.
“Costel, ce primeai tu din afacerea asta?”
A coborât privirea.
“Nelu mi-a promis că, dacă merge bine, împărțim profitul.”
Am început să râd printre lacrimi.
“Așadar, voi doi urma să câștigați, iar eu trebuia să suport riscul?”
“Nu te mai gândi la ce e mai rău!”
“Optsprezece mii de lei, Costel! Patru ani de muncă! Și tu îmi spui să nu mă gândesc la ce e mai rău?”
Am intrat în dormitor și mi-am pregătit o geantă.
“Unde pleci?”
“La sora mea. Nu pot să mai dorm lângă tine în seara asta.”
“Georgiana, nu distruge căsnicia pentru bani!”
M-am întors spre el.
“Nu banii au distrus-o. Tu ai făcut-o când ai hotărât că fratele tău merită economiile mele mai mult decât merit eu adevărul.”
În următoarele zile, Nelu m-a sunat de mai multe ori. Nu i-am răspuns. I-am transmis prin avocat că vreau restituirea integrală a sumei.
După o săptămână, a venit la biroul avocatului împreună cu Costel.
Nelu părea mult mai puțin sigur pe el decât în seara când îmi cerusem banii.
“Georgiana, am cumpărat niște piese auto pentru revânzare. Marfa este încă la mine. Dacă îmi dai puțin timp, îți recuperezi banii.”
“Nu ți-am împrumutat nimic, Nelu.”
“Știu, dar Costel mi-a spus că sunteți de acord.”
M-am întors spre soțul meu.
“Așa i-ai spus?”
Costel a încuviințat.
“Da. I-am spus că rezolv eu cu tine.”
Avocatul a intervenit.
“Discutăm despre o sumă transferată fără acordul titularului. Dacă doriți să restituiți prejudiciul, trebuie să stabilim clar suma și termenele. Restituirea nu șterge automat consecințele juridice ale operațiunii.”
Nelu a acceptat să semneze un angajament de restituire. A vândut o parte din marfă și mi-a transferat 8.000 de lei în săptămâna următoare.
Pentru restul de 10.000 de lei, Costel și Nelu au convenit să contribuie fiecare, iar avocatul a consemnat în scris obligațiile asumate.
Între timp, banca și autoritățile au continuat verificările. Am predat documentele solicitate și am păstrat toate dovezile transferurilor de restituire.
După aproape două luni, primisem înapoi întreaga sumă de 18.000 de lei. Ultima plată a venit de la Costel, din economiile lui.
În ziua aceea m-a sunat.
“Georgiana, ți-am pus toți banii la loc. Putem să ne împăcăm acum?”
“Nu, Costel. Banii sunt recuperați, dar asta nu schimbă ce ai făcut.”
“Am fost căsătoriți treisprezece ani!”
“Știu. Și tocmai de aceea nu pot să înțeleg cum ai putut să mă minți atât de ușor.”
Am început demersurile pentru divorț. Am discutat prin avocați despre bunurile comune și despre obligațiile fiecăruia, fără să confundăm restituirea banilor cu împărțirea patrimoniului nostru.
Costel a încercat de mai multe ori să mă convingă să renunț. Îmi spunea că Nelu îl rugase insistent și că nu se gândise la consecințe.
Dar eu nu mai puteam avea încredere în omul care îmi folosise telefonul în timp ce dormeam.
Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu. Eu am rămas în apartamentul pe care l-am închiriat după despărțire, iar Costel s-a mutat separat. Bunurile comune au fost împărțite conform înțelegerii stabilite cu asistență juridică.
Într-o seară, Nelu mi-a trimis un mesaj.
“Georgiana, îmi pare rău. Am pierdut și afacerea, și respectul fratelui meu. N-ar fi trebuit să accept banii fără să vorbesc cu tine.”
Nu i-am răspuns. Nu mai aveam nimic de discutat cu el.
În schimb, mi-am continuat planurile pentru care economisisem. Am pus banii recuperați într-un cont separat, cu acces securizat, și am început din nou să caut o locuință mică la marginea Brăilei.
După câteva luni, am găsit o casă modestă, cu două camere și o curte mică. Nu aveam încă tot avansul, dar economiile mele erau din nou întregi și puteam să-mi fac un plan realist.
În ziua în care am semnat antecontractul, am ieșit din biroul notarului cu lacrimi în ochi.
Nu pentru că devenisem bogată. Ci pentru că banii pentru care muncisem patru ani nu mai erau în mâinile unor oameni care hotărâseră să-i folosească fără să mă întrebe.
Costel își alesese fratele și promisiunea unui profit. Eu îmi alesesem liniștea.
Iar cei 18.000 de lei, pe care el îmi ceruse să-i uit pentru binele familiei, se întorseseră acolo unde le era locul: în economiile mele.