Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mama și-a tras mâna dinspre Cezar și m-a condus spre camera mică din spatele casei. Mirela a venit imediat după noi, strigând că nu avem dreptul să umblăm prin lucrurile ei.
“Mirela, casa este a mea”, a spus mama, cu o voce cum nu-i mai auzisem niciodată. “Și astăzi o să spun tot.”
În camera aceea era un pat îngust, acoperit cu o pătură veche. Lângă el, mama ținea o cutie de pantofi.
A ridicat capacul și mi-a arătat mai multe chitanțe, facturi și câteva fotografii.
“Nicoleta, eu am crezut că nu mai poți să-mi trimiți bani. Mirela mi-a spus că ai datorii în Germania și că trebuie să ne descurcăm singure.”
“Mamă, ți-am trimis 2.000 de lei în fiecare lună! Trei ani la rând!”
Mama a început să plângă.
“Atunci de ce îmi spunea că nu avem bani nici pentru medicamente?”
Mirela s-a apropiat furioasă.
“Pentru că întreținerea unei case costă! Tu habar n-ai cât am cheltuit aici, Nicoleta!”
Am luat prima factură din cutie. Era pentru un pat matrimonial de 8.400 de lei. Următoarea era pentru un televizor de aproape 6.000 de lei.
Mai erau facturi pentru mobilă, corpuri de iluminat și lucrări de renovare.
“Astea sunt cheltuielile mamei? Patul vostru, televizorul vostru și dormitorul pe care i l-ați luat?”
Cezar a intervenit.
“Am renovat casa! Nu vedeți cât de bine arată?”
“Și mama unde doarme?”
N-a răspuns.
Mama a scos apoi un caiet mic, în care notase zilele când Mirela îi dădea bani pentru medicamente și cumpărături.
Uneori primea 100 de lei, alteori 200. În câteva luni nu primise nimic.
“Mi-a spus că tu nu mai trimiți și că trebuie să economisim”, a șoptit mama.
Am simțit că mă sufoc de furie.
“Mirela, ai primit 72.000 de lei. Unde sunt?”
Sora mea a început să plângă, dar nu de rușine.
“Și eu am dreptul la ceva! Tu câștigi bani în Germania, iar eu am rămas aici, să mă ocup de mama!”
“Să te ocupi de ea? Ai trimis-o să doarmă afară!”
“Nu am trimis-o! Ea a zis că îi place hamacul!”
Atunci mama s-a ridicat.
“Nu mai minți, Mirela! Mi-ai spus că dormitorul este al vostru și că eu pot sta în camera mică. Iar când ați început renovarea, m-ați rugat să dorm câteva nopți în hamac. Au trecut aproape trei săptămâni!”
Mirela a rămas cu gura căscată.
“Mamă, exagerezi!”
“Am șaptezeci și patru de ani, dar încă știu ce mi-ai spus.”
Am luat-o pe mama de braț și am dus-o în sufragerie. Am aprins căldura și i-am adus o pătură groasă.
Apoi m-am întors spre sora mea.
“De astăzi nu mai primești niciun ban de la mine. Și nici nu mai hotărăști unde doarme mama.”
Cezar a râs disprețuitor.
“Și ce faci? Ne dai afară? Noi am băgat bani în casa asta!”
“Atunci pregătiți documentele și discutăm ce cheltuieli puteți dovedi. Dar nu vă dă nimeni dreptul să ocupați casa mamei.”
Mirela s-a întors spre bătrână.
“Mamă, spune-i că nu putem pleca! Unde vrei să ne ducem?”
Mama și-a șters lacrimile.
“Nu știu, Mirela. Dar eu nu mai dorm afară ca să vă fie vouă bine.”
În seara aceea am rămas cu mama. Mirela și Cezar s-au retras în dormitor, iar eu am dormit pe canapeaua din sufragerie.
Dimineața am dus-o pe mama la medic. Avea o răceală și dureri de genunchi, dar, din fericire, nu apăruseră complicații grave. Medicul i-a recomandat tratament, odihnă și să nu mai stea în frig.
Am cumpărat medicamentele și am făcut programările necesare pentru controalele următoare.
Apoi am mers împreună la un avocat din Focșani. Mama avea actele casei pe numele ei, iar avocatul ne-a explicat cum putea să le ceară Mirelei și lui Cezar să elibereze locuința, dacă refuzau să plece voluntar.
Ne-a recomandat și să păstrăm extrasele transferurilor bancare, facturile și mesajele, pentru a putea clarifica separat folosirea banilor.
În aceeași zi am avut o discuție cu Mirela.
“Vreau să plecați din casa mamei”, i-am spus. “Nu astăzi, cu lucrurile aruncate în curte. Vă dau timp să găsiți o locuință, dar mama trebuie să-și primească dormitorul înapoi imediat.”
Cezar a început să protesteze.
“Nu ne puteți obliga!”
Mama l-a privit direct.
“Nu vă dau eu afară cu forța. Dar dacă refuzați să plecați, voi folosi procedurile legale. Casa este a mea.”
În următoarele zile, Mirela și Cezar au început să caute un apartament de închiriat. Au mutat lucrurile din dormitorul mamei, iar eu i-am cumpărat acesteia o saltea nouă și lenjerie curată.
După aproape trei săptămâni, cei doi au plecat într-un apartament din Focșani. Mama a semnat un proces-verbal simplu de predare a cheilor, după ce am verificat împreună camerele.
Nu a fost o despărțire frumoasă. Mirela a plâns și mi-a spus că am distrus familia.
“Nu eu am pus-o pe mama să doarmă în hamac”, i-am răspuns. “Și nu eu te-am mințit trei ani.”
Am verificat toate transferurile. Mirela a recunoscut că folosise o mare parte din bani pentru renovări și pentru cheltuielile ei și ale lui Cezar. Nu mai putea demonstra că sumele fuseseră folosite pentru îngrijirea mamei.
După discuții cu avocatul, am încheiat un acord scris prin care Mirela s-a angajat să restituie 30.000 de lei în rate lunare. Restul sumelor au rămas în dispută, fiindcă unele fuseseră cheltuite și pentru casă, iar eu nu voiam să inventez datorii pe care nu le puteam dovedi.
Eu mi-am prelungit concediul din Germania și am rămas aproape o lună lângă mama. Am organizat plata directă a facturilor și am stabilit ca banii pentru medicamente să ajungă în contul ei, nu prin Mirela.
Am vorbit și cu o vecină de încredere, care a acceptat să o viziteze zilnic, contra unei sume stabilite. Mama a fost de acord, iar eu urma să verific periodic dacă totul merge bine.
Înainte să plec în Germania, am stat cu mama în curte, sub nucul unde o găsisem în hamac.
“Nicoleta, să nu crezi că nu-mi iubesc și cealaltă fată”, mi-a spus.
“Știu, mamă. Dar iubirea nu înseamnă să accepți orice.”
A dat încet din cap.
“Am crezut că, dacă nu mă plâng, nu vă supăr pe niciuna. Dar uite unde am ajuns.”
Am strâns-o în brațe.
“De acum, dacă ai nevoie de ceva, mă suni direct. Nu mai ascundem nimic.”
După câteva luni, mama era mai bine. Mergea la controale, avea medicamentele necesare și dormea din nou în camera ei.
Mirela a început să plătească ratele stabilite. Nu ne-am împăcat imediat. Vorbeam doar despre bani și despre mama, iar ea știa că nu mai putea decide singură asupra casei.
În decembrie m-am întors pentru sărbători. Când am intrat pe poartă, mama m-a întâmpinat îmbrăcată gros, cu obrajii rumeni și cu un zâmbet pe care nu i-l mai văzusem de mult.
Hamacul era strâns și pus în magazie.
“Nu-l mai scoatem, mamă?” am întrebat-o.
A râs.
“Ba îl scoatem la vară, să stăm amândouă la umbră. Dar noaptea dorm în patul meu.”
Am intrat împreună în casă. Dormitorul ei era cald, curat și liniștit. Nu mai trebuia să ceară voie nimănui să intre acolo.
Iar banii pentru care muncisem trei ani în Germania ajungeau, în sfârșit, la omul pentru care îi trimisesem.