Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Am luat telefonul din mâna lui Dănuț și am citit mesajul până la capăt. Îi scrisese prietenului său, Gabi, că se gândea să vândă mașina și să cumpere alta, și mai scumpă.
“Am găsit una de 55.000 de euro. Dacă o conving pe Camelia să mai pună bani câteva luni, pot să dau avansul. Oricum ea plătește rata și facturile, iar eu îmi păstrez salariul aproape întreg.”
Am ridicat privirea spre el.
“Dănuț, tu vorbești serios? Vrei să cumperi altă mașină pe banii mei?”
A ridicat din umeri.
“Nu te mai victimiza. Suntem căsătoriți. Banii sunt ai familiei.”
“Atunci de ce șamponul meu de 35 de lei este risipă, dar mașina ta de 55.000 de euro este investiție?”
“Pentru că eu am nevoie de imagine! Tu nu înțelegi cum funcționează lumea afacerilor.”
Am pus telefonul pe comodă.
“Înțeleg un singur lucru. De luna viitoare nu-ți mai transfer niciun leu pentru mașină.”
De data aceasta n-a mai râs.
“Camelia, nu te juca. Dacă nu plătim rata, avem probleme.”
“Finanțarea este pe numele tău. Tu ai semnat contractul. Eu te-am ajutat optsprezece luni, dar nu mai continui.”
“Și ce vrei să fac? Să-mi vând mașina?”
“Asta hotărăști tu.”
În seara aceea am deschis laptopul și am făcut pentru prima dată o evidență separată a cheltuielilor noastre.
În ultimele optsprezece luni îi transferasem lui Dănuț 57.600 de lei pentru mașină. În același timp, plătisem cea mai mare parte a utilităților, cumpărăturilor și cheltuielilor Rebecăi.
Nu aveam de gând să-mi las familia fără cele necesare. Dar nici nu mai acceptam să finanțez luxul unui bărbat care mă certa pentru un șampon.
A doua zi i-am spus că vreau să stabilim clar cine plătește fiecare cheltuială. Eu continuam să contribui la apartament și la nevoile fiicei noastre, dar nu mai acopeream ratele și cumpărăturile lui personale.
Dănuț a încercat să mă convingă aproape o săptămână.
“Camelia, ești soția mea. Nu poți să mă lași să mă descurc singur!”
“Ba pot. Așa cum tu m-ai lăsat să plătesc aproape totul în timp ce te lăudai că nu depinzi de nimeni.”
Într-o seară, Rebeca a venit la mine în dormitor.
“Mamă, tata este supărat pentru că nu-i mai plătești mașina?”
M-am așezat lângă ea.
“Tata și cu mine avem o neînțelegere despre bani. Nu este problema ta și nu trebuie să alegi între noi.”
“Dar l-am auzit spunând că tu cheltuiești prea mult. Eu știu că tu îmi cumperi aproape tot ce am nevoie.”
Am îmbrățișat-o.
“Nu vreau să te implic în certurile noastre, Rebeca. Noi suntem adulții și trebuie să le rezolvăm.”
La sfârșitul lunii, Dănuț a primit notificarea pentru următoarea rată. De data aceasta, banii mei nu mai veniseră.
A intrat în dormitor cu telefonul în mână.
“Camelia, mai sunt trei zile până la scadență. Îmi lipsesc 2.000 de lei.”
“Atunci folosește din economiile tale.”
A încremenit.
“Care economii?”
“Cele despre care îi scriai lui Gabi. Ai spus că îți păstrezi aproape tot salariul.”
Dănuț s-a așezat pe marginea patului.
“Am bani puși deoparte, dar sunt pentru planurile mele.”
“Și eu aveam planuri. Voiam să renovăm camera Rebecăi și să punem bani pentru facultatea ei. Dar am tot amânat ca să-ți plătesc mașina.”
Nu mi-a mai cerut bani în seara aceea.
A plătit rata din economiile proprii. Dar luna următoare a venit cu aceeași problemă. Cheltuielile lui erau prea mari pentru salariul pe care îl avea.
“Nu pot continua așa”, mi-a spus într-o duminică. “Îmi mănâncă mașina toți banii.”
“Asta încercam să-ți explic de când ai cumpărat-o.”
“Puteai să-mi spui mai clar!”
Am rămas cu gura căscată.
“Dănuț, ți-am spus de zeci de ori. Dar de fiecare dată îmi răspundeai că nu înțeleg eu ce înseamnă să ai succes.”
După încă două săptămâni, a început să caute un cumpărător. A discutat cu firma de finanțare despre suma rămasă de achitat și condițiile în care putea înstrăina mașina.
Nu a fost o afacere bună. Mașina se depreciase, iar după achitarea obligațiilor contractuale i-au rămas mult mai puțini bani decât sperase.
În cele din urmă și-a cumpărat o mașină second-hand, mult mai modestă, pe care și-o putea întreține din salariul propriu.
Dar partea cea mai grea pentru el nu a fost să renunțe la mașina scumpă.
A fost să recunoască adevărul în fața prietenilor.
Într-o sâmbătă, Gabi a venit pe la noi. Când a văzut mașina nouă, l-a întrebat pe Dănuț ce se întâmplase.
“Nu-mi spune că ai vândut-o! Tu spuneai că ești singurul dintre noi care își permite așa ceva!”
Dănuț a încercat să glumească, dar Gabi a continuat.
“Și ce s-a întâmplat cu modelul de 55.000 de euro?”
Atunci soțul meu s-a uitat spre mine.
“N-am avut niciodată bani pentru mașina aceea. Camelia m-a ajutat să plătesc ratele la cea veche. Fără ea, n-aș fi putut s-o țin.”
Gabi a rămas surprins.
“Păi tu ne spuneai că tu aduci banii în casă!”
“Am mințit”, a răspuns Dănuț încet. “Și m-am purtat urât cu soția mea.”
Nu am spus nimic. Pentru prima dată, își asuma singur ceea ce făcuse.
În seara aceea, după ce Gabi a plecat, Dănuț a venit lângă mine.
“Camelia, îmi pare rău pentru bonul acela. Și pentru toate dățile când te-am făcut să te simți vinovată pentru banii pe care îi cheltuiai.”
“Nu șamponul m-a durut cel mai tare. Ci faptul că munceam pentru familia noastră, iar tu mă tratai de parcă îți eram datoare pentru fiecare leu.”
A încuviințat.
“Știu. Și vreau să schimb asta.”
I-am spus că nu era suficient să-și ceară scuze. Aveam nevoie să văd că respectă o înțelegere clară și că nu mai folosește banii ca să mă umilească.
Am stabilit să contribuim proporțional cu veniturile la cheltuielile comune, iar fiecare să-și plătească singur cumpărăturile personale. Am început să punem lunar bani pentru studiile Rebecăi și pentru reparațiile apartamentului.
În lunile următoare, Dănuț și-a respectat partea. Nu mi-a mai cerut să-i finanțez mașina și nu mi-a mai verificat bonurile. Când aveam o cheltuială importantă pentru familie, discutam înainte.
Nu am uitat cei optsprezece ani de căsnicie și nici umilințele din ultimii doi. Dar am hotărât să continuăm numai atât timp cât schimbarea se vedea în fapte, nu doar în promisiuni.
Într-o după-amiază am intrat într-un magazin și mi-am cumpărat din nou același șampon de 35 de lei.
Când am ajuns acasă, Dănuț a văzut sticla și a zâmbit stânjenit.
“Același șampon?”
“Da. Același.”
“Sper că îți place.”
“Îmi place. Și de data asta nu mai trebuie să-ți explic de ce l-am cumpărat.”
A încuviințat și și-a văzut de treabă.
Mașina de 40.000 de euro nu mai era în fața blocului. Dar nici bonurile mele nu mai erau aruncate pe jos, iar salariul meu nu mai dispărea în fiecare lună pentru luxul altcuiva.