Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Iulian s-a aplecat peste cutie, iar Ramona a scos dinăuntru o pereche de mănuși de lucru și două foarfece pentru culesul strugurilor. Sub ele era un bilețel scris de mâna mea.
“Pentru cei care vor vin din via familiei. Uneltele sunt pregătite pentru culesul de anul viitor.”
Ramona a aruncat mănușile înapoi în cutie.
“Mamaie, dumneavoastră chiar vă bateți joc de noi? Am venit de la Focșani pentru zece sticle de vin și ne dați niște mănuși?”
“Nu v-am chemat eu după vin, Ramona. Ați venit singuri.”
Iulian și-a încrucișat brațele.
“Mamă, nu puteai să ne dai și nouă câteva sticle? Doar sunt fiul tău!”
“Tocmai pentru că ești fiul meu mă doare, Iulian. Te-am rugat de două ori să mă ajuți. N-ai venit nici măcar să vezi dacă mă descurc.”
“Ți-am spus că aveam treabă!”
“Știu. Dar pentru vin ați găsit timp amândoi.”
Ramona a râs disprețuitor.
“Să înțeleg că acum trebuie să muncim pentru fiecare lucru primit de la familie?”
“Nu, mamă. Dar nici familia nu înseamnă că unii muncesc până cad din picioare, iar ceilalți vin numai să ia.”
Am închis cutia și am așezat-o pe banca de lângă magazie.
Iulian a privit spre ușa pivniței.
“Și vinul unde este? Ai făcut destul anul ăsta, nu?”
“Am făcut cât am putut. Dar aproape tot este deja împărțit.”
“Cum adică împărțit?” a izbucnit Ramona.
“O parte am păstrat pentru mine. Restul l-am dat oamenilor care m-au ajutat la cules și la pregătirea vinului.”
Nora mea a rămas cu gura căscată.
“Adică le-ați dat vecinilor vinul nostru?”
Am privit-o drept în ochi.
“Ramona, via este a mea. Am plantat-o cu bărbatul meu. Nu este vinul vostru doar pentru că sunteți rude cu mine.”
Iulian s-a înroșit.
“Mamă, exagerezi. Puteai să păstrezi zece sticle pentru noi.”
“Puteam. Dar am promis oamenilor care au muncit că vor primi partea lor. Nu-mi calc cuvântul pentru că v-ați amintit voi de mine după o lună.”
Atunci Ramona a scos telefonul.
“Eu le-am spus deja prietenilor că le aducem vin de la via noastră! Ce vreți să le spun acum?”
“Adevărul. Că n-ați participat la cules și că nu aveți vin de împărțit.”
“Ne faceți de râs!”
“Nu eu am promis ceva ce nu era al meu.”
Iulian a lovit cu palma portbagajul deschis.
“Gata, mamă! Hai să plecăm. Dacă așa vrei să ne tratezi, să nu ne mai ceri nimic!”
Am simțit o durere în piept, dar nu m-am răzgândit.
“Bine, băiete. Dar să știi că nici până acum nu ți-am cerut mare lucru.”
Au plecat trântind portierele. Cutia cu mănuși a rămas pe bancă.
După ce mașina a dispărut pe uliță, m-am așezat și am început să plâng. Nu pentru cele zece sticle. Ci pentru că fiul meu ajunsese să creadă că munca mea i se cuvine.
A doua zi a venit nea Sandu să mă ajute să mut câteva vase în magazie. Când i-am povestit, a dat din cap.
“Vasilico, nu trebuia să te necăjești. Dacă voiai, le dădeam eu din partea mea.”
“Nu pentru vin m-am supărat, Sandule. M-a durut că nici măcar nu m-au întrebat dacă sunt sănătoasă.”
“Atunci ai făcut bine că le-ai spus. Poate așa înțeleg.”
În weekendul următor, Sandu, Rodica și nepotul lor au venit să-și ia sticlele promise. Le pregătisem câte o parte din vin, după ajutorul dat.
Rodica m-a îmbrățișat.
“Vasilico, nu trebuia să ne dai atât. Te-am ajutat pentru că ești vecina noastră.”
“Știu, Rodica. Tocmai de aceea vreau să vă mulțumesc.”
Am stat puțin de vorbă în curte, apoi i-am condus la poartă. Pentru prima dată după multe săptămâni, mă simțeam liniștită.
Au trecut aproape două luni fără să mă sune Iulian. De Crăciun mi-a trimis un mesaj scurt, iar Ramona nici măcar atât.
În ianuarie, într-o dimineață geroasă, am auzit o mașină oprind la poartă.
Era fiul meu. Venise singur.
“Mamă, putem vorbi?”
L-am poftit în casă. Părea obosit și nu mai avea aerul supărat din ziua aceea.
“Am venit să-mi cer iertare”, a spus. “M-am purtat urât cu tine.”
Nu i-am răspuns imediat.
“Ce te-a făcut să te răzgândești?”
“Am fost la socrii mei de sărbători. Socrul m-a rugat să-l ajut să taie niște lemne. Am muncit aproape patru ore și seara abia îmi mai simțeam spatele.”
A zâmbit amar.
“Atunci m-am gândit la tine. La cei șaptezeci de ani ai tăi. La cât ai muncit singură în vie.”
“Și Ramona?”
“S-a supărat când i-am spus că aveai dreptate. Dar după aceea am discutat. I-am spus că nu mai vreau să venim la tine doar când avem nevoie de ceva.”
Mi-au dat lacrimile.
“Iulian, eu nu vreau să vă pun la muncă de fiecare dată când veniți. Vreau doar să nu mă mai simt singură când am nevoie de ajutor.”
Fiul meu s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
“Știu, mamă. Îmi pare rău.”
În primăvară, Iulian a venit să mă ajute la tăiatul viei. A lucrat o zi întreagă, iar când am vrut să-i pregătesc ceva de luat acasă, mi-a spus să las totul pentru altădată.
“N-am venit după nimic, mamă. Am venit să te ajut.”
Ramona a venit și ea câteva săptămâni mai târziu. Nu mi-a cerut vin și nici alte lucruri. M-a întrebat dacă poate să mă ajute să curăț curtea.
Am acceptat, dar nu m-am grăbit să uit ce se întâmplase. Voiam să văd dacă schimbarea ține mai mult de o zi.
Când a venit toamna următoare, Iulian m-a sunat cu două săptămâni înainte de cules.
“Mamă, spune-mi exact când culegem. Mi-am luat liber vineri și vin cu Ramona de dimineață.”
De data aceasta au venit. Au adus lăzi, mănuși și foarfece, iar Iulian l-a ajutat pe Sandu să care strugurii.
Ramona a lucrat alături de Rodica. Spre seară era obosită, dar nu s-a plâns.
“Mamaie, acum înțeleg de ce spuneți că vinul nu se face singur.”
Am zâmbit.
“Nu se face, mamă. Și fiecare sticlă are în spate multă muncă.”
După ce vinul a fost gata, am pregătit din nou sticle pentru cei care mă ajutaseră.
De data aceasta, Iulian și Ramona au primit și ei partea lor. Nu zece sticle cerute cu portbagajul deschis, ci cât hotărâserăm împreună, după o toamnă în care munciserăm cot la cot.
În ziua când au venit să le ia, Iulian a găsit cutia cu mănuși pe raftul din magazie.
A ridicat-o și a zâmbit.
“Mamă, mai ai cutia de anul trecut?”
“O am, băiete.”
“Păstreaz-o. Să nu uităm de unde am început.”
Am închis magazia și i-am condus la mașină. Portbagajul nu mai era gol, dar de data aceasta nici mâinile lor nu rămăseseră curate la cules.
Iar eu nu mai eram bătrâna care muncea singură și aștepta să-și amintească fiul de ea doar când avea ceva de luat.