Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Atunci spune-i și lui Ilie de ce ai vrut să-mi dai 5.000 de lei ca să tac, doamnă Corina!
Corina își retrase mâna de parcă Sandu ar fi ars-o. Pe hârtia desfăcută, în palma lui, se afla un cercel de aur, cu o piatră albastră.
— Ce-i cu cercelul ăsta? întrebă Ilie.
— L-am găsit lângă poarta livezii, acum trei seri. L-am păstrat ca să i-l dau doamnei, dar după ce m-a amenințat, n-am mai avut curaj.
— E al meu! izbucni Corina. Mi-a căzut când am fost să văd pomii. Și ce dacă? Acum mă acuzi că mi-am pierdut un cercel?
— Nu cercelul e problema, doamnă. Problema e cu cine erați acolo.
Ilie își întoarse încet capul spre nevastă.
— Cu cine erai, Corina?
— Cu nimeni! Nu vezi că încearcă să scape de acuzația de furt?
Sandu își îndreptă spatele. Îi tremurau mâinile, dar vocea îi era limpede.
— Erați cu Victor, comerciantul de furaje. V-am văzut când vă ținea de mijloc și vă săruta. Și v-am auzit vorbind despre niște bani pe care trebuia să-i faceți rost până la sfârșitul săptămânii.
Ilie făcu un pas înapoi.
— Victor? Omul care vine aici de șase ani? Care a stat la noi de Crăciun?
— Minte! țipă Corina. Ilie, te rog, nu asculta un nenorocit care ne-a furat banii!
— Atunci de ce mi-ai oferit 5.000 de lei ca să nu spun ce văzusem? întrebă Sandu.
Corina deschise gura, dar nu găsi niciun răspuns.
Ilie o privi cu ochii umezi.
— Uită-te la mine, Corina. Ai fost cu Victor în livadă?
— Nu trebuie să dau socoteală pentru fiecare om cu care vorbesc!
— Nu te-am întrebat dacă ai vorbit cu el.
Corina își strânse geanta la piept.
— Bine! M-am întâlnit cu el! Dar nu înseamnă ce credeți voi!
— Și de ce trebuia să-i dai bani?
— Pentru niște afaceri. Nu înțelegi tu!
Ilie se uită spre casă.
— Hai să vedem atunci și ce s-a întâmplat cu cei 35.000 de lei.
— Nu mai avem ce verifica! Au dispărut!
— Din ce sertar?
— Din dormitor. Ți-am spus deja!
— Și de ce ai ținut atâția bani acolo fără să-mi spui?
— Erau economiile mele!
— Atunci intrăm și verificăm împreună.
Corina se puse în fața ușii.
— Nu intră argatul în dormitorul meu!
— Sandu rămâne aici. Eu intru cu tine.
După câteva minute, cei doi se întoarseră în curte. Ilie avea chipul cenușiu.
— Sertarul e gol, spuse el. Dar Corina nu vrea să-mi spună de unde avea banii și când i-a văzut ultima dată.
— Pentru că nu e treaba ta! răspunse femeia.
— Ba este, dacă pentru banii ăștia vrei să distrugi viața unui om.
Sandu își puse încet portofelul în buzunar.
— Nea Ilie, eu n-am cum să dovedesc unde sunt banii. Dar pot să vă spun ceva. Ieri, când am venit să repar robinetul, doamna Corina mi-a cerut să aștept în baie până termină de vorbit la telefon. Am auzit-o spunând că aduce restul banilor a doua zi.
— Nu mai minți! strigă Corina.
— Atunci sună-l pe Victor, spuse Ilie.
— N-am de ce!
— Sună-l și întreabă-l de banii pe care îi așteaptă.
Corina rămase nemișcată. Apoi izbucni în plâns.
— Nu înțelegi! Victor m-a amenințat că îți spune tot!
Ilie simți că i se înmoaie genunchii. Se sprijini de stâlpul pridvorului.
— De cât timp?
— De aproape un an, șopti ea.
— Un an…
— La început a fost altfel. După aceea a început să-mi ceară bani. Mi-a spus că, dacă nu-i dau, vine la tine și îți povestește.
— Și i-ai dat?
— I-am dat de mai multe ori. Ultima dată mi-a cerut 35.000 de lei. I-am luat din economiile mele și i-am dus ieri, după ce a plecat Sandu din casă.
Ilie își duse mâna la gură.
— Deci banii nu au fost furați.
Corina începu să plângă și mai tare.
— Mi-a fost frică să nu afli!
— Și pentru asta ai vrut să-l faci hoț pe Sandu?
— El știa! Dacă vorbea, pierdeam tot!
Ilie se apropie de ea. Nu ridică mâna și nici vocea.
— Ai preferat să distrugi un om care a muncit doisprezece ani pentru noi, numai ca să nu răspunzi pentru ce-ai făcut.
Corina încercă să-l apuce de braț.
— Ilie, te rog! Putem trece peste asta!
— Peste ce, Corina? Peste Victor? Peste minciuni? Sau peste faptul că l-ai pus pe Sandu să-și întoarcă buzunarele ca pe un infractor?
Femeia coborî privirea.
Ilie se întoarse spre angajat.
— Sandule, iartă-mă.
— Nu eu trebuie să vă iert, nea Ilie.
— Ba tu. Pentru că te-am privit ca pe un hoț, deși nu mi-ai dat niciodată motiv.
Sandu își șterse ochii cu dosul palmei.
— Știți ce m-a durut cel mai tare? Că m-ați pus să-mi golesc buzunarele. După doisprezece ani, nici măcar nu m-ați întrebat dacă am nevoie de ajutor.
Ilie înghiți în sec.
— Ai dreptate.
— Eu nu mai pot rămâne aici, nea Ilie. Nu după ziua asta.
— Nu te pot obliga. Dar salariul și tot ce ți se cuvine le primești până la ultimul leu. Și dacă vrei să pleci, te ajut să-ți găsești alt loc de muncă.
Corina ridică brusc capul.
— Acum îl recompensezi că ne-a distrus căsnicia?
Ilie o privi îndelung.
— Nu Sandu ne-a distrus căsnicia. Tu ai făcut-o când ai ales să minți și să arunci vina pe un nevinovat.
— Și ce faci acum? Mă dai afară din propria casă?
— Nu. Nu te dau afară. Dar eu nu mai pot locui cu tine. Mă mut pentru o vreme în casa părinților mei și vom discuta despărțirea. Ce este al fiecăruia vom lămuri cum trebuie. Nu vreau să mă răzbun. Vreau doar să nu mai trăiesc în minciună.
Corina se așeză pe treapta pridvorului, plângând. Pentru prima dată, Ilie nu se duse s-o liniștească.
Sandu își luă căciula și porni spre cămăruța lui, să-și strângă lucrurile.
— Sandule! îl strigă Ilie.
Bărbatul se opri.
— Cercelul acela să i-l dai Corinei. Dar onoarea ta să n-o mai lași niciodată în mâinile nimănui.
Sandu puse cercelul pe pervazul pridvorului.
— Nu vreau nimic de la dumneavoastră în plus, nea Ilie. Vreau doar să pot merge prin sat cu fruntea sus.
— Și așa vei merge. Dacă te întreabă cineva de ce ai plecat, le voi spune eu că ai fost acuzat pe nedrept.
Sandu încuviință și plecă spre magazie.
Ilie rămase în curte, privind femeia pentru care muncise atâția ani. Corina avea încă rochia scumpă, geanta și casa aceea mare. Dar nu mai avea încrederea lui.
Iar Sandu, omul pe care încercase să-l alunge ca pe un hoț, pleca fără să fi luat vreodată ceva ce nu-i aparținea.