Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Și mai scrie ceva, Mariana. Tatăl vostru a ales să te lase pe tine să porți rușinea, ca să-l salveze pe Mihai.
Fiica mea a rămas cu mâna întinsă spre hârtie. Am văzut cum i se schimbă fața, de parcă cineva îi deschisese din nou o rană veche.
— Citește-mi, mamă. Vreau să aud ce a scris tata.
Mi-am pus ochelarii și am început să citesc cu voce tare.
Petre notase că Mihai luase cei 40.000 de lei din economiile noastre, cu acordul lui, pentru a acoperi niște datorii făcute la o afacere cu materiale de construcții. Banii fuseseră dați unui furnizor care îl amenința cu procesul.
Dar rândurile următoare m-au lovit și mai tare.
Petre scrisese că, atunci când eu descoperisem lipsa banilor, Mihai îl rugase să nu-mi spună adevărul. Se temea că voi afla și de celelalte datorii. Iar Petre acceptase să arunce vina asupra Marianei.
— Nu se poate… am șoptit. Tatăl vostru mi-a spus că te-a văzut luând banii.
— Știu, mamă. Și tu l-ai crezut.
Mariana s-a așezat pe marginea patului.
— Trei ani n-am intrat în casa asta. Trei ani am așteptat să mă suni și să-mi spui că ai aflat adevărul.
— Iartă-mă, fata mea…
— Nu pot să spun că nu m-a durut. Când tata a murit, am venit la înmormântare și tu abia te-ai uitat la mine. M-ai lăsat să plec crezând că sunt o hoață.
Am început să plâng. Nu aveam nicio scuză.
După aproape o oră, Mihai a intrat pe poartă. Avea 49 de ani și venise direct de la serviciu.
— Ce s-a întâmplat, mamă? Mariana mi-a spus că e urgent. Te simți rău?
— Stai jos, Mihai.
I-am întins dosarul.
La început a părut nedumerit. Apoi a recunoscut scrisul tatălui său și a încremenit.
— De unde ai găsit asta?
— Din biroul lui taică-tu. Spune-mi unde sunt cei 40.000 de lei.
— Mamă, asta s-a întâmplat acum doisprezece ani…
— Nu te-am întrebat când. Te-am întrebat unde sunt banii!
Mihai a lăsat dosarul pe genunchi.
— I-am folosit ca să-mi plătesc datoriile. Tata m-a ajutat.
— Și ai lăsat-o pe soră-ta să fie făcută hoață?
— Tata a zis că rezolvă el.
Mariana s-a ridicat brusc.
— Tata a zis? Tu aveai 37 de ani, Mihai! Nu erai copil! M-ai privit în ochi când plângeam și spuneam că n-am furat nimic!
— Mi-a fost rușine, Mariana.
— Rușine ți-a fost atunci? Dar după aceea? Când nu mai veneam la zilele de naștere? Când copiii mei întrebau de ce nu mergem la bunici?
Mihai și-a acoperit fața cu palmele.
— Am crezut că tata o să-i spună mamei adevărul.
— Și după ce a murit? am întrebat eu. Atunci cine te-a oprit?
N-a mai răspuns.
M-am apropiat de el.
— Știi ce mă doare cel mai tare? Că eu am îmbătrânit crezând că am crescut o fiică hoață. Iar tu veneai în fiecare duminică, îmi aduceai flori și mă întrebai dacă am nevoie de bani.
— Mamă, îți dau înapoi tot ce am luat.
— Banii îi vei da, Mihai. Dar nu numai asta ai de reparat.
Mariana și-a șters obrajii.
— Eu nu vreau bani de la tine. Vreau să le spui lui Sorin și copiilor mei adevărul. Vreau să știe că n-am furat niciodată de la părinții mei.
Mihai a încuviințat.
— O să le spun.
— Nu când îți faci curaj, i-am spus. Astăzi.
Am pus dosarul deoparte. Simțeam din nou apăsarea din abdomen și m-am sprijinit de brațul fotoliului.
Mariana a venit imediat lângă mine.
— Mamă, trebuie să te întinzi. Nu ai voie să te agiți așa.
— Mai întâi vreau să vă spun ceva amândurora.
M-am uitat la fotografia lui Petre, așezată pe comodă.
— L-am iubit pe tatăl vostru cincizeci de ani. Am crezut că e un om drept. Poate că a vrut să-l apere pe Mihai, dar a făcut-o sacrificându-și fiica. Și eu l-am ajutat, pentru că n-am avut curajul să mă îndoiesc de vorbele lui.
Mihai plângea în tăcere.
— Nu vreau să mai aud că așa a hotărât tata. Fiecare răspunde pentru ce a făcut.
În seara aceea, Mihai l-a sunat pe Sorin și le-a vorbit și copiilor Marianei. A recunoscut că banii ajunseseră la el, că tatăl lor mințise și că el păstrase tăcerea. N-a încercat să se scuze.
Mariana l-a ascultat până la capăt, dar nu l-a îmbrățișat.
— Nu știu dacă o să te pot ierta vreodată, i-a spus. Deocamdată vreau să-mi dai timp.
A doua zi, am mers cu Mariana la tomografie. Investigațiile au confirmat o formațiune chistică ovariană voluminoasă. Medicii mi-au explicat că trebuia îndepărtată și examinată, pentru a stabili exact natura ei.
Am fost operată după evaluările necesare. Recuperarea n-a fost ușoară la vârsta mea, dar rezultatul analizelor a arătat că formațiunea era benignă.
Când am ajuns din nou acasă, Mariana m-a ajutat să urc treptele pridvorului.
În sufragerie, fotografia lui Petre era tot pe comodă. M-am oprit în fața ei.
— Mamă, vrei s-o mut? m-a întrebat Mariana.
— Nu. A fost soțul meu și tatăl vostru. Dar de acum înainte n-o să mai spun că a fost un om fără greșeală.
Am luat mâna fiicei mele.
— Mariana, nu pot să-ți dau înapoi cei trei ani în care te-am ținut departe. Dar dacă mă mai primești în viața ta, vreau să încerc să repar ce se mai poate.
Fiica mea a început să plângă.
— Te-am primit demult, mamă. Numai că aveam nevoie să mă crezi.
Am strâns-o la piept, așa cum nu mai făcusem de ani întregi.
La 80 de ani, mă temusem că boala avea să-mi ia puținul timp care îmi rămăsese. În schimb, după ce medicii m-au ajutat să mă vindec, am înțeles că mai aveam ceva de făcut: să nu las o minciună veche să-mi răpească și anii pe care îi puteam petrece alături de fiica mea.