Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Adrian a făcut un pas pe culoarul avionului, dar însoțitoarea de bord i-a cerut să se așeze. M-a privit disperat, apoi a ridicat mâna, de parcă ar fi vrut să-mi explice ceva de la paisprezece rânduri distanță.
Eu mi-am întors capul spre geam.
Telefonul mi-a vibrat. Primisem un mesaj de la el.
— Laura, nu e ceea ce crezi. Te rog să nu faci scandal. Vorbim când aterizăm.
Am citit de două ori. Nu era ceea ce credeam? Îl văzusem sărutând-o pe cea mai bună prietenă a mea!
I-am răspuns scurt.
— Mama este în spital. Ți-am scris de dimineață. Nici măcar nu m-ai întrebat dacă trăiește.
Am văzut cum își scoate telefonul. A citit mesajul și și-a dus mâna la frunte.
Alina s-a întors de la toaletă după câteva minute. Avea ochii roșii. S-a așezat lângă Adrian, dar nu l-a mai atins.
Când avionul a aterizat la Timișoara, am rămas pe loc până când ceilalți pasageri au început să coboare. Adrian mă aștepta lângă ieșire, cu Alina în spatele lui.
— Laura, trebuie să vorbim.
— Dă-te la o parte. Trebuie să ajung la mama.
— Lasă-mă măcar să-ți explic!
— Ce să-mi explici, Adrian? De ce ai spus că mergi la Cluj? Sau de ce o sărutai pe Alina?
Alina a început să plângă.
— Laura, te rog, nu vreau să pierd prietenia noastră!
M-am întors spre ea.
— Prietenia noastră? Tu ai stat săptămâna trecută în casa mea și ai plâns pe umărul meu că Bogdan nu te înțelege. Iar eu te-am îmbrățișat!
— Știu că am greșit…
— Nu, Alina. Ai greșit când ai ales să mă minți. După aceea ai continuat, zi după zi.
Adrian a încercat să mă prindă de braț. M-am retras.
— De cât timp?
— Laura, nu aici…
— De cât timp, Adrian?
A privit spre Alina. Ea și-a coborât ochii.
— De aproape opt luni, a murmurat el.
Am simțit că mi se taie respirația.
Opt luni. Opt luni în care îi spălasem cămășile pentru deplasări, îi pregătisem bagajele și le spusesem copiilor să nu fie supărați că tata muncește atât.
— Și călătoria asta?
— Voiam să petrecem două zile împreună, a recunoscut Alina.
— Atunci petreceți-le. Eu am lucruri mai importante de făcut.
Am plecat fără să mă mai uit înapoi.
La spital, mama era într-un salon de medicină internă. Medicii îi făcuseră investigații după episodul de amețeală și îi ajustau tratamentul pentru tensiune. Era obosită, dar conștientă.
— Laura, mamă, de ce plângi? m-a întrebat când m-a văzut.
M-am așezat lângă patul ei.
— M-am speriat pentru tine.
— Sunt aici, fata mea. Doctorii au grijă de mine.
Am încercat să zâmbesc, dar lacrimile nu se opreau.
Mama m-a privit câteva clipe.
— Nu plângi numai pentru mine. Ce s-a întâmplat?
I-am povestit tot. Despre Adrian, Alina, sărutul din avion și cutiuța albastră.
Mama m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Știi ce mă doare cel mai tare? am întrebat-o. Că am avut încredere în amândoi. Iar copiii îl așteaptă pe Adrian acasă.
— Copiii au nevoie de părinți care să le spună adevărul cu grijă, nu de o mamă care să înghită orice numai ca să pară că familia e întreagă.
În seara aceea, Adrian m-a sunat de unsprezece ori. N-am răspuns. I-am trimis doar un mesaj că mama este stabilă și că voi reveni acasă după ce medicii îmi spun când poate fi externată.
Două zile mai târziu, m-am întors la București. Simona avusese grijă de copii, iar Adrian ajunsese deja acasă.
L-am găsit în sufragerie. Părea că nu dormise.
— Laura, am încheiat totul cu Alina. Îți jur!
— Nu te-am întrebat dacă ai încheiat. Te-am întrebat, în avion, de cât timp mă minți. Acum vreau să știu câte deplasări au fost, câți bani ai cheltuit și dacă aveai de gând să-mi spui vreodată.
Adrian a tăcut. Apoi a recunoscut că folosise mai multe deplasări de serviciu drept pretext pentru întâlniri cu Alina. Plătise hoteluri și mese din banii lui, în timp ce eu făceam socoteli pentru cheltuielile copiilor.
— M-am purtat ca un nemernic, a spus.
— Da, Adrian. Și ai avut opt luni să te oprești.
— Nu vreau să ne despărțim.
— Trebuia să te gândești la asta înainte să urci în avion cu ea.
I-am spus că vreau să ne separăm și că, până stabilim cum procedăm cu locuința și copiii, va trebui să stea în altă parte.
N-a protestat. Și-a strâns câteva lucruri și a plecat la fratele lui.
În aceeași seară, am vorbit cu cei trei copii. Nu le-am povestit detalii despre Alina și nici nu i-am pus să aleagă între noi. Le-am spus că tata și mama au probleme serioase și că, pentru o vreme, vom locui separat.
Cel mic, de nouă ani, m-a întrebat dacă tata va mai veni la serbarea lui.
— Da, iubitul meu. Tata rămâne tatăl vostru. Asta nu se schimbă.
Adrian a continuat să-i vadă și să se ocupe de ei. Eu am început să discut cu un avocat despre divorț și despre o înțelegere corectă pentru copii.
Alina mi-a trimis o scrisoare lungă. Spunea că regretă, că nu știe cum a putut să-mi facă asta și că îi lipsesc discuțiile noastre.
Nu i-am răspuns.
Brățara de argint a rămas la ea. Nu i-am cerut-o înapoi. Cutiuța aceea își îndeplinise deja rostul.
Într-o duminică, fiica mea cea mare m-a găsit privind fotografiile vechi din sufragerie.
— Mamă, tu și tata o să vă împăcați?
— Nu știu ce va aduce viața, dar acum am hotărât să divorțăm. Nu mai pot avea încredere în el ca soț.
— Ești foarte supărată?
— Sunt. Dar asta nu înseamnă că n-o să fim bine.
M-a îmbrățișat fără să mai spună nimic.
Atunci am înțeles că nu trebuia să mă prefac fericită ca să-mi protejez copiii. Trebuia să fiu prezentă pentru ei și să nu las trădarea lui Adrian să ne distrugă și relația dintre noi.
În avion, când îi trimisesem Alinei cutiuța albastră, nu știam dacă voi avea puterea să-mi schimb viața. Știam doar că nu mai puteam continua să mă prefac că nu văzusem nimic.
Iar acum, pentru prima dată după optsprezece ani, nu mai așteptam să se întoarcă Adrian dintr-o deplasare. Îmi făceam propriile planuri, alături de copiii mei, fără să mai trăiesc cu teama că adevărul se ascunde într-o altă valiză.