Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Camelia a smuls plicul de pe birou și l-a desfăcut cu mâinile tremurând. A scos câteva foi, le-a răsfoit grăbită, apoi s-a uitat la mine de parcă nu mă mai recunoștea.
— Ai cumpărat o mașină? Treizeci de mii de lei pentru o mașină? Și ce-i cu rezervarea asta pentru Portugalia?
— Exact ce scrie acolo, Camelia. Am plătit un avans pentru o mașină mai sigură și am rezervat două locuri într-un circuit organizat. Unul pentru mine, unul pentru Elena.
— Deci îi plătești vacanțele femeii ăleia!
— Nu. Elena și-a plătit singură locul. Uite, sunt două confirmări de plată. Eu am achitat partea mea.
Camelia a răsfoit din nou hârtiile, furioasă că nu găsea ce căuta.
— Și restul banilor?
— Sunt în contul meu. Nu i-am dat nimănui. Iar cei 30.000 de lei i-am retras pentru că vreau să-mi cumpăr ceva din banii munciți de mine.
— Tată, ai șaptezeci de ani! Ce-ți mai trebuie mașină nouă și plimbări prin străinătate?
— Dar ție ce-ți mai trebuie încă o vacanță la mare, Camelia? Sau mobilă nouă? Te-am întrebat eu vreodată de ce îți cheltuiești salariul?
— Nu e același lucru!
— Ba este. Numai că tu crezi că, pentru că am îmbătrânit, banii mei au devenit ai tăi.
Fiica mea a trântit foile pe birou.
— Eu sunt singurul tău copil! Cui crezi că-i rămâne tot ce ai?
Am privit-o lung. În fața mea nu mai era fetița pe care o duceam de mână la școală, ci o femeie care îmi socotea zilele și economiile.
— Camelia, casa asta este încă a mea. Și eu sunt încă viu.
— Nu asta am vrut să spun…
— Ba exact asta ai spus. Când vorbești despre vânzarea casei, despre banii mei și despre ce o să-ți rămână, parcă abia aștepți să nu mai fiu aici.
Camelia și-a întors privirea.
— Eu am grijă de tine!
— Să ai grijă de mine înseamnă să mă întrebi dacă am mâncat, dacă mă dor picioarele, dacă am nevoie de ajutor. Nu să-mi ceri cardul și să-mi interzici să iubesc.
Atunci a izbucnit în plâns.
— Tu nu înțelegi! Noi avem probleme cu banii! Rata la apartament a crescut, băiatul are cheltuieli la facultate, iar soțului meu i-au scăzut veniturile. Eu mă bazam pe economiile tale dacă ajungeam la greu!
Am simțit o durere în piept, dar nu de furie. Era tristețe.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu voiam să te îngrijorez!
— Și ai preferat să mă ameninți că mă declari incapabil să-mi administrez banii?
— Mi-a fost teamă că Elena o să-ți ia tot și noi n-o să mai avem la cine apela!
M-am așezat în fotoliu.
— Ascultă-mă bine, Camelia. Te-am ajutat când ți-ai cumpărat apartamentul. Te-am ajutat cu nepotul la facultate. Dacă aveți probleme adevărate, putem discuta. Dar eu nu sunt un cont de economii pe care îl moștenești înainte să mor.
Fiica mea și-a șters obrajii.
— Și dacă Elena te păcălește?
— Atunci va fi greșeala mea. Dar până acum n-a cerut nimic. Are pensia ei, apartamentul ei și copiii ei. Știi măcar cum o cheamă de familie?
Camelia n-a răspuns.
— Nici atât nu te-ai obosit să afli. Ai hotărât că e o profitoare înainte să schimbi două vorbe cu ea.
— Și acum ce faci? Te însori cu ea?
— Nu știu. Poate da, poate nu. Deocamdată vreau să mergem în Portugalia, să ne plimbăm și să ne bucurăm unul de altul. Nu mi-am făcut planuri pentru averea nimănui.
— Dar mama?
Întrebarea aceea m-a durut cel mai tare.
— Mama ta a fost soția mea aproape patruzeci de ani. Am iubit-o și am îngrijit-o până în ultima zi. Crezi că o trădez dacă nu vreau să mor singur?
Camelia a început din nou să plângă.
— Mi-e dor de ea, tată.
— Și mie. În fiecare dimineață. Dar dorul nu înseamnă că trebuie să închid ușa tuturor oamenilor care mai vor să intre în viața mea.
Am tăcut amândoi câteva clipe.
Apoi am luat cardul de pe birou și l-am pus în portofel.
— Nu-ți dau cardul, Camelia. Nu-ți dau nici parolele și nici dreptul să-mi verifici cheltuielile. Dacă într-o zi nu voi mai putea să mă descurc, vom discuta atunci ce ajutor îmi trebuie. Dar astăzi sunt sănătos, îmi plătesc singur facturile și știu foarte bine ce fac.
— Deci nu mai ai încredere în mine?
— Am încredere că ești fiica mea și că mă iubești. Dar nu mai am încredere să-ți las banii pe mână după ce m-ai amenințat.
Camelia a vrut să protesteze, dar am ridicat mâna.
— Și încă ceva. Dacă mai vorbești despre Elena ca despre o femeie care vrea să mă jefuiască, fără să ai vreo dovadă, încheiem discuția. Nu trebuie s-o iubești, dar trebuie s-o respecți.
Fiica mea a luat geanta de pe canapea.
— Bine, tată. Fă cum vrei. Dar să nu vii la mine când rămâi fără bani.
— N-am venit niciodată să-ți cer bani, Camelia. Și sper să nu fie nevoie.
A plecat trântind poarta.
În seara aceea, am sunat-o pe Elena. I-am povestit tot, inclusiv amenințarea Cameliei.
— Dumitru, dacă relația noastră îți strică legătura cu fiica ta, putem să mai așteptăm cu excursia, mi-a spus.
— Nu tu ai stricat nimic. Camelia trebuie să înțeleagă că pot fi tatăl ei fără să renunț la viața mea.
— Eu nu vreau să fiu între voi.
— Nici n-o să fii. Problemele dintre mine și fiica mea le rezolv eu.
A doua zi am mers la bancă și am verificat că doar eu aveam acces la conturile mele. Am păstrat economiile separat și am stabilit un buget pentru călătorie, mașină și cheltuielile neprevăzute. Nu voiam să-mi risipesc banii, dar nici să-i păstrez doar ca să-i moștenească altcineva.
După câteva zile, Camelia m-a sunat.
— Tată, pot să vin duminică? Vreau să vorbim fără să ne certăm.
— Vino, fata mea.
A venit singură, cu o prăjitură de la cofetăria unde mergeam când era mică.
— Îmi pare rău că te-am amenințat, mi-a spus. Am fost speriată de problemele noastre și m-am purtat urât.
— Te cred. Dar să nu mai faci asta.
— Nu o să-ți mai cer cardul. Și nici n-o să mai vorbesc despre casă ca și cum ar fi deja a mea.
Am privit-o atent.
— Asta vreau să văd și în fapte, Camelia. Nu numai să aud.
— Știu. Și… dacă Elena vrea, aș putea s-o cunosc.
Am zâmbit pentru prima dată după multe zile.
— O s-o întreb. Dar fără interogatoriu despre bani.
— Fără, tată. Promit.
Când a plecat, m-a îmbrățișat și mi-a spus să am grijă de mine. De data asta nu m-a întrebat cât cheltuisem și nici ce aveam în cont.
Eu am rămas în prag, privind curtea în care Maria plantase trandafiri cu mulți ani în urmă. Încă înfloreau în fiecare vară.
Am intrat în casă și am luat de pe birou confirmarea excursiei. Peste câteva săptămâni urma să plec cu Elena în Portugalia.
La șaptezeci de ani, nu știam câți ani frumoși mai aveam înainte. Dar știam că nu voiam să-i petrec cerând voie să fiu fericit.