Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, te rog… Lasă-mă să-ți explic, a repetat Andrei, ștergându-și lacrimile cu mâneca.
Am privit din nou scrisoarea. Bianca scrisese că Sorin aflase încă din timpul sarcinii că vor avea gemeni și începuse să-i reproșeze că îi distruge viața. În dimineața externării, îi spusese că nu o mai primește acasă cu doi copii.
Dar ultimul paragraf mă îngrozise mai tare decât toate celelalte.
“Elena, Andrei știe de două săptămâni că Sorin m-a dat afară. L-am rugat să nu-ți spună. Mi-a fost rușine să vin la femeia căreia i-am distrus căsnicia. Dar băiatul tău a fost singurul care m-a întrebat dacă am unde să merg.”
M-am uitat la fiul meu.
— De două săptămâni știai?
— Da, mamă. M-a sunat Bianca într-o seară. Plângea. Tata îi spusese să-și găsească singură o locuință. Am vrut să-ți spun, dar mi-a fost frică să nu crezi că țin partea lor.
M-a durut că băiatul meu purtase singur o asemenea povară.
— Andrei, tu nu ești responsabil pentru greșelile tatălui tău. Și nici pentru copiii lui.
— Știu. Dar ei sunt fratele și sora mea.
M-am uitat la cele două făpturi adormite. Copiii femeii care îmi luase soțul. Copiii bărbatului care își abandonase deja o familie.
Și, totuși, Andrei avea dreptate. Erau fratele și sora lui.
Am pus cu grijă bebelușul pe pat, lângă mine, și am luat telefonul.
Am sunat la maternitate, am explicat situația și am cerut să fiu îndrumată către personalul care se ocupase de externare. Mi s-a spus să revin cu copiii pentru a clarifica împrejurările în care ajunseseră la noi și pentru a verifica dacă totul era în regulă.
Înainte să plecăm, telefonul lui Andrei a sunat.
Era Bianca.
Am răspuns eu.
— Unde ești?
La celălalt capăt s-a auzit un suspin.
— Elena… Îmi pare rău.
— Ai lăsat doi nou-născuți cu un băiat de șaisprezece ani! Îți dai seama ce ai făcut?
— M-am dus la Sorin. Am crezut că, dacă mă vede, dacă îi spun că nu am unde să dorm cu copiii, o să se răzgândească.
— Și?
— Mi-a aruncat bagajul pe scări. Mi-a spus că nu sunt problema lui.
Am închis ochii.
— Vino imediat la spital. Ne întâlnim acolo. Și să nu mai dispari.
Când am ajuns, Bianca ne aștepta lângă intrare. Avea douăzeci și nouă de ani, fața palidă și ochii umflați de plâns. Abia se ținea pe picioare.
Când și-a văzut copiii, a început să tremure.
— Iertați-mă… Nu știu ce a fost în capul meu.
I-am întins fetița.
— Întâi ai grijă de copiii tăi. După aceea vorbim.
Personalul medical i-a verificat pe cei mici și pe Bianca. O asistentă socială a discutat cu noi despre situația ei și despre posibilitățile de sprijin.
Bianca nu avea familie apropiată în Ploiești. Mama ei murise, iar tatăl locuia într-un sat din județul Buzău, într-o casă fără încălzire corespunzătoare.
Sorin îi promisese că vor crește copiii împreună. Apoi, când a înțeles câtă responsabilitate presupun doi nou-născuți, a dat înapoi.
— De ce l-ai sunat pe Andrei? am întrebat-o.
— Pentru că Sorin mi-a spus mereu că băiatul lui e bun și că seamănă cu tine. Și pentru că, atunci când i-am spus că nu mai am unde locui, Andrei a fost singurul care nu mi-a închis telefonul.
Am simțit lacrimile în ochi, dar nu i-am răspuns.
În seara aceea, după ce medicii au confirmat că Bianca și copiii puteau pleca, am luat o hotărâre.
— Poți sta la noi câteva zile, până găsim o soluție. Dar să fie clar: nu eu îți cresc copiii. Și Andrei nu va mai fi pus niciodată într-o asemenea situație.
Bianca a început să plângă.
— Nu merit ajutorul tău.
— Nu fac asta pentru tine. O fac pentru cei doi copii. Și pentru fiul meu, care nu trebuie să plătească pentru ce a făcut tatăl lui.
A doua zi dimineață, Sorin a apărut la ușa apartamentului.
Nu venise să-și vadă gemenii.
Venise furios că Bianca îi spusese că va cere stabilirea pensiei de întreținere.
— Elena, tu te-ai băgat în treaba asta? a izbucnit el. Acum vă țineți toate împotriva mea?
L-am privit fără să mă mișc.
— Ai trei copii, Sorin. Nu trei dușmani.
— Eu nu am bani să întrețin două familii!
— Atunci trebuia să te gândești înainte să faci promisiuni.
A râs disprețuitor.
— Tu ai uitat câte probleme mi-ai făcut la divorț?
În clipa aceea, Andrei a ieșit din dormitor.
— Tată, oprește-te.
Sorin s-a întors spre el.
— Tu să nu te bagi în discuțiile adulților!
— Sunt fratele lor. Și am văzut cum i-ai lăsat.
— Andrei, eu sunt tatăl tău!
Băiatul meu l-a privit drept în ochi.
— Atunci poartă-te ca unul.
Sorin a rămas câteva clipe fără replică. Apoi a plecat, trântind ușa.
Nu l-am oprit.
În zilele următoare, am ajutat-o pe Bianca să ia legătura cu serviciile sociale și să găsească o garsonieră pe care să și-o permită. Avea un loc de muncă la care urma să revină după concediul de creștere a copiilor, dar până atunci avea nevoie de sprijin.
A depus și cererea pentru stabilirea pensiei de întreținere.
Sorin a încercat să se eschiveze. Numai că obligațiile față de copii nu dispar odată cu o relație. În cele din urmă, instanța a stabilit contribuția lui financiară pentru gemeni.
Nu s-a transformat peste noapte într-un tată iubitor. Dar a fost obligat să-și asume partea lui de responsabilitate.
Bianca s-a mutat după aproape trei săptămâni. Înainte să plece, m-a găsit în hol.
— Elena, știu că nu poți uita ce ți-am făcut.
— Nu pot, Bianca. Și nici nu vreau să mă prefac.
A dat din cap.
— Dar m-ai ajutat când nici eu nu m-aș fi ajutat.
— Ai grijă de Maria și de fratele ei. Asta contează acum.
Pe băiețel îl chema Ștefan. Așa aflasem, în sfârșit, din actele de naștere.
Câteva luni mai târziu, Andrei m-a întrebat dacă poate merge să-i vadă.
— Sigur că da. Sunt frații tăi.
— Și tu? Nu vrei să vii?
M-am gândit câteva clipe.
— Vin să te iau când termini vizita. Și, dacă Bianca are nevoie de ceva pentru copii, poate să-mi spună. Dar fiecare dintre noi trebuie să-și construiască propria viață.
Andrei m-a îmbrățișat.
— Mamă, în ziua aceea am crezut că o să mă urăști pentru că i-am adus acasă.
L-am strâns la piept.
— Cum să te urăsc, băiatul meu? M-am speriat pentru tine. Dar sunt mândră că ai avut inimă să nu-i abandonezi.
— Tu m-ai învățat asta.
I-am mângâiat părul.
— Și tu m-ai învățat ceva, Andrei. Că poți să faci bine unui om fără să uiți răul pe care ți l-a făcut.
În după-amiaza aceea, când l-am văzut plecând spre frații lui, am înțeles că Sorin pierduse ceva ce nu putea recupera cu bani sau promisiuni.
Respectul propriului fiu.
Iar eu, fără să iert trădarea și fără să-mi sacrific din nou viața, reușisem să păstrez ceea ce conta cel mai mult: familia mea și liniștea de a ști că nu întorsesem spatele unor copii nevinovați.