Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Vasile?! am întrebat, uitându-mă la numele de pe telefon. Cu fratele meu vorbeai, Irina?
Fiica mea a încuviințat, cu ochii plini de lacrimi.
— Unchiul Vasile mi-a spus că ai datorii, tată. Că ai garantat un împrumut și că, dacă nu mutăm banii, o să-ți ia casa!
Am simțit că mi se înmoaie picioarele. Fratele meu. Omul pe care îl ajutasem de atâtea ori. Cel căruia îi dădusem cheia casei după moartea Mariei.
— Și de ce voia să-i dai lui banii mei?
Irina a coborât privirea.
— Mi-a spus că are un prieten care ne poate ajuta. Că trebuie să transferăm economiile într-un cont sigur, până se rezolvă problema.
— În contul cui?
— Al lui…
Am rămas câteva clipe fără glas.
— Irina, fata tatei, tu chiar ai crezut că un om își salvează banii de datorii dându-i altcuiva?
— Mi-a arătat notificarea! Și mi-a spus că ai început să uiți lucruri, că nu mai judeci limpede!
— Iar tu l-ai crezut pe el, nu pe mine.
A început să plângă.
— Îmi pare rău, tată. Dar mi-a fost frică să nu rămâi pe drumuri. Mi-a spus că, după ce rezolvăm, trebuie să te duc să locuiești la mine și să vindem casa înainte să apară alte probleme.
M-am așezat pe fotoliu. Începusem să înțeleg de ce Vasile mă întrebase atât de des despre economii.
— Sună-l, i-am spus. Pune telefonul pe difuzor. Dar nu-i spune că sunt aici.
Irina a format numărul.
— Ai vorbit cu bătrânul? a întrebat Vasile imediat.
Mi-am încleștat pumnii.
— Da, unchiule. Dar mi-e frică. Dacă află că vrem să mutăm banii?
— Nu află nimic. Îl duci mâine la bancă și îi spui că trebuie să-ți dea împuternicire. După aceea rezolv eu.
— Și casa?
— Întâi banii, Irina. Casa poate aștepta. Important e să nu-i mai lăsăm nimic pe mână.
Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji.
— Vasile, am spus tare, ce-ai de gând să faci cu banii mei?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Dumitre? Tu ești?
— Eu sunt. Fratele tău. Ăla pe care îl credeai prost.
Vasile a început să bâiguie că înțelesesem greșit, apoi a închis.
Irina stătea în fața mea, albă la față.
— Tată, eu n-am vrut să-ți fac rău.
— Dar erai pregătită să mă minți, să-mi iei economiile și să mă scoți din casa mea.
— Credeam că te salvez!
— Atunci de ce spuneai că nu mai ești fiica mea după ce terminăm?
A izbucnit în plâns.
— Pentru că unchiul mi-a spus că o să mă urăști când afli. Că trebuie să fiu pregătită să rup legătura cu tine.
Am clătinat din cap.
— Te-a făcut să crezi că sunt dușmanul tău.
În dimineața următoare, m-am dus singur la bancă. Am verificat conturile și am anulat orice împuternicire mai veche. Nu dispăruse niciun leu.
Apoi am mers la un consilier juridic, cu fotografia notificării și mesajele trimise Irinei. Omul a examinat documentul și mi-a recomandat să cer verificarea lui la instituția care figura drept emitent.
Am făcut asta în aceeași zi.
Răspunsul a venit după câteva zile: nu exista nicio asemenea notificare pe numele meu.
Între timp, Vasile nu-mi mai răspundea la telefon.
L-am găsit într-o după-amiază la el acasă. Când m-a văzut în poartă, a încercat să intre în curte.
— Stai, Vasile. Avem de vorbit.
— N-am ce discuta cu tine.
— Atunci îți spun eu. Ai inventat o datorie de 90.000 de lei ca să-mi iei economiile.
S-a întors furios.
— Tu ai avut mereu de toate! Casă, serviciu bun, nevastă care te-a ținut în puf! Eu ce-am avut?
— Ai avut un frate care te-a ajutat de fiecare dată când i-ai cerut.
— M-ai ajutat cu mărunțișuri!
Am simțit că mă lovește mai rău decât orice palmă.
— Ți-am dat 25.000 de lei când ți-ai pierdut serviciul. Ți-am plătit reparația mașinii. Și niciodată nu ți-am cerut banii înapoi.
Vasile a râs amar.
— Și ce voiai, să-ți ridic statuie?
— Nu. Voiam să nu-mi întorci fata împotriva mea.
Atunci a coborât ochii.
După câteva clipe, mi-a spus adevărul. Împrumutase bani pentru o afacere cu materiale de construcții care mersese prost. Avea datorii de aproape 80.000 de lei și oamenii de la care împrumutase îl presau să plătească.
Când aflase câți bani am în bancă, hotărâse că eu trebuie să-l scap.
— Dacă-mi cereai ajutorul, măcar puteam să discutăm, i-am spus.
— Nu mi-ai fi dat 70.000 de lei!
— Nu, Vasile. Nu ți-aș fi dat toate economiile mele. Și tocmai de aceea ai încercat să mi le iei prin Irina.
I-am cerut cheia casei. Mi-a aruncat-o pe trepte.
— Pentru niște bani îți pierzi fratele!
Am ridicat cheia.
— Nu pentru bani, Vasile. Pentru ce ai făcut cu încrederea mea.
Am schimbat încuietoarea și am depus o sesizare privind notificarea falsă și tentativa de a obține banii prin înșelăciune. Nu știu ce pedeapsă va primi Vasile. Asta vor stabili autoritățile. Dar am hotărât că nu-i voi mai acoperi datoriile.
Cu Irina a fost mai greu.
Timp de aproape o lună, am vorbit puțin. Venea la mine, îmi aducea cumpărături, mă ajuta în grădină. Nu mai întreba nimic despre bani.
Într-o duminică, a venit cu o cutie de fotografii vechi.
— Tată, le-am găsit când făceam ordine. Uite, mama la nunta voastră.
Am privit fotografia Mariei. Zâmbea cu mâna pe umărul meu.
Irina s-a așezat lângă mine.
— Știi ce mi-a spus mama înainte să moară? Că tu ai fost omul care n-a lăsat-o niciodată singură la greu. Iar eu am ajuns să cred că ai putea să mă minți și să pierzi totul fără să-mi spui.
— M-ai rănit, Irina. Mai mult decât îți închipui.
— Știu. Și nu-ți cer să uiți. Dar vreau să-ți câștig din nou încrederea.
Am privit-o îndelung.
— Atunci să nu mai hotărăști niciodată pentru mine fără să mă întrebi. Sunt bătrân, dar nu sunt neputincios.
Mi-a luat mâna.
— Îți promit.
Am îmbrățișat-o. Nu pentru că uitasem ce se întâmplase, ci pentru că văzusem că începea să înțeleagă.
Astăzi locuiesc tot în casa mea din Pitești. Economiile sunt în siguranță, iar Irina vine duminica să bem cafeaua împreună.
Despre Vasile mai aud câte ceva de la rude. Nu l-am mai primit în casă.
Am 69 de ani și nu știu câți ani mai am înainte. Dar știu că vreau să-i trăiesc în casa ridicată cu Maria, fără să-mi fie teamă de oamenii cărora le-am oferit totul.
Iar fiicei mele i-am spus într-o zi:
— Irina, casa asta o să fie cândva a ta. Dar până atunci, lasă-mă să trăiesc în ea ca tatăl tău, nu ca un om de care trebuie să scapi.
A început să plângă și m-a strâns în brațe.
De data aceasta, n-a mai promis nimic. A rămas lângă mine, în liniște. Și, pentru prima oară după mult timp, am simțit că fata mea se întorsese cu adevărat acasă.