Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cristina? Unde ești? a strigat Mihai din hol.
N-am răspuns. Stăteam lângă imprimantă, cu foile în mână, și reciteam mesajul pe care îl găsisem pe ultima pagină.
“Mamă, am vorbit cu omul acela. Nu a avut niciodată o relație cu Cristina. M-ai mințit în legătură cu Ana. Dacă se află ce am pregătit, îmi distrugi familia.”
Mihai apăruse în ușa camerei.
Când a văzut documentele, i-a dispărut culoarea din obraji.
— De unde le ai?
— Din imprimanta noastră. Din aceeași imprimantă în care ai lăsat acum trei ani cererea de divorț.
A făcut un pas spre mine.
— Cristina, pot să explic.
— Atunci explică-mi de ce ai scris că Ana nu e fiica ta.
A încremenit.
— Eram furios. Mama îmi băgase tot felul de prostii în cap.
— Și asta îți dădea dreptul să-ți abandonezi fata?
— Nu voiam s-o abandonez!
I-am întins pagina.
— Citește, Mihai. Cu voce tare.
A privit hârtia, dar n-a scos niciun cuvânt.
— Ai cerut ca Radu să locuiască la tine. Pentru Ana n-ai vrut nici măcar să stabilești un program de vizitare. Și ai scris că nu vrei să plătești nimic pentru ea.
— N-am depus niciodată actele!
— Dar le-ai pregătit. Și asta înseamnă că te-ai gândit serios să faci toate lucrurile astea.
S-a așezat pe marginea patului.
Mi-a povestit că Rodica îi spusese, cu trei ani în urmă, că mă văzuse întâlnindu-mă cu un bărbat în oraș. Era fostul meu coleg de facultate, cu care schimbasem câteva vorbe la o reuniune.
Soacra mea inventase că avuseserăm o relație și că Ana ar putea fi copilul lui.
— Mama îmi tot spunea că Ana nu seamănă cu mine, a murmurat Mihai. Că trebuie să-mi deschid ochii.
— Și tu ai crezut-o.
— Eram într-o perioadă proastă. Ne certam mereu.
— Ne certam pentru că mama ta se amesteca în fiecare lucru din casa noastră!
Mihai a coborât privirea.
— Știu.
— Nu, Mihai. Acum știi. Dar atunci ai preferat să mă consideri o mincinoasă.
L-am întrebat de ce, după ce aflase adevărul, nu-mi spusese nimic.
A tăcut atât de mult, încât am crezut că nu va răspunde.
— Mi-a fost rușine.
Am început să râd amar.
— Rușine? Trei ani ai dormit lângă mine, ai mâncat la aceeași masă cu Ana, ai dus-o la școală și nu mi-ai spus niciodată că ai fost pregătit să te lepezi de ea?
— Am renunțat la divorț tocmai pentru că mi-am dat seama ce greșeală făceam.
— Nu ai renunțat doar la divorț. Ai renunțat să-mi spui adevărul.
Atunci mi-a mărturisit ceva ce m-a durut și mai tare.
Rodica îi ceruse să păstreze documentele, în caz că ne vom certa din nou. Îi spusese că, dacă voi afla, voi întoarce copiii împotriva lui.
— Și tu ai ascultat-o din nou?
— Nu le-am mai deschis niciodată.
— Dar nici nu le-ai distrus.
Mihai a început să plângă.
Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată atât de speriat.
Numai că lacrimile lui nu puteau șterge ce citisem.
În seara aceea, i-am cerut să doarmă în camera de oaspeți. Copiii nu trebuiau să afle totul dintr-o ceartă.
A doua zi, după ce Ana și Radu au plecat la școală, am sunat-o pe Rodica.
— Vreau să vii la noi. Trebuie să discutăm despre ce i-ai spus lui Mihai acum trei ani.
A venit după o oră.
Când a văzut documentele pe masă, a înțeles imediat.
— Cristina, iar dezgropi lucruri vechi?
— Nu eu le-am îngropat, doamnă Rodica. Dumneavoastră ați inventat că Ana nu este fiica lui Mihai.
A ridicat bărbia.
— Eu doar am spus ce am auzit.
— De la cine?
N-a răspuns.
— Spuneți-mi un singur om care v-a povestit asta.
— Nu sunt obligată să-ți dau explicații!
Mihai, care stătuse până atunci lângă fereastră, s-a întors spre ea.
— Mamă, ajunge. Am vorbit atunci cu fostul coleg al Cristinei. Mi-a spus că nu avuseseră niciodată o relație. Și tu ai recunoscut ulterior că ai exagerat.
Rodica s-a înroșit.
— Am vrut să te protejez! Femeia asta te ținea departe de mine!
În cameră s-a făcut liniște.
— Asta era problema? am întrebat. Că nu mai venea Mihai la dumneavoastră în fiecare zi?
— De când te-a luat de nevastă, nu mai avea timp pentru familia lui!
Mihai a făcut un pas spre mama lui.
— Cristina și copiii sunt familia mea. Și tu aproape ai distrus-o.
Rodica a început să plângă și să spună că nimeni nu o respectă.
Dar, pentru prima dată, Mihai nu s-a repezit s-o consoleze.
— Mamă, te rog să pleci. Nu mai vii în casa noastră până când nu înțelegi ce ai făcut.
După ce a ieșit, Mihai s-a întors spre mine.
— Cristina, vreau să repar totul.
L-am privit îndelung.
— Nu știu dacă se mai poate.
În următoarele săptămâni, am discutat cu un avocat despre drepturile mele și ale copiilor. Am aflat că documentele găsite nu reprezentau un divorț început oficial și că simpla afirmație a lui Mihai nu putea desființa paternitatea Anei.
Dar problema mea nu mai era una juridică.
Era faptul că nu mai aveam încredere în omul de lângă mine.
I-am cerut lui Mihai să locuiască o perioadă la fratele lui. A acceptat fără să protesteze.
Ana a observat imediat că ceva nu era în regulă.
— Mamă, tata nu ne mai iubește?
Am simțit că mi se rupe inima.
— Ba da, iubita mea. Tata vă iubește. Dar noi, adulții, avem niște probleme pe care trebuie să le rezolvăm.
N-am putut să-i spun ce scrisese tatăl ei despre ea. Nu voiam să-i pun pe umeri o cruzime care nu-i aparținea.
Mihai a continuat să-i vadă pe amândoi copiii. Nu i-am interzis niciodată asta. Dar i-am spus limpede că, dacă vrea să rămână tatăl lor, trebuie să se poarte la fel cu amândoi, indiferent ce se întâmplă între noi.
A început să meargă la consiliere psihologică. Nu pentru că i-am cerut eu, ci pentru că, după cum mi-a spus, înțelesese cât de ușor își lăsase mama să-i conducă viața.
După trei luni, ne-am întâlnit într-o cafenea din Brașov.
— Cristina, vreau să mă întorc acasă, mi-a spus.
— Știu. Dar eu încă nu sunt pregătită.
A încuviințat.
— O să aștept cât va fi nevoie.
— Nu vreau să mă aștepți ca pe o promisiune. Vreau să fii un tată bun pentru Ana și Radu. Ce se întâmplă cu noi vom vedea.
Pentru prima dată, n-a încercat să mă convingă.
A trecut aproape un an de la ziua în care imprimanta aceea veche mi-a schimbat viața.
Mihai locuiește în continuare separat. Copiii petrec timp cu el, iar Ana nu știe ce scrisese cândva tatăl ei. Am hotărât, împreună cu un specialist, că nu trebuie să o împovărăm acum cu acele cuvinte.
Eu încă nu știu dacă vom rămâne căsătoriți.
Dar am învățat să nu mai confund liniștea cu încrederea.
Într-o duminică, Ana mi-a arătat un desen făcut la școală. Eram toți patru, ținându-ne de mână.
— Mamă, crezi că o să mai fim vreodată așa?
Am strâns-o în brațe.
— Nu știu, iubita mea. Dar știu că tu și Radu veți avea întotdeauna doi părinți care trebuie să aibă grijă de voi.
A zâmbit și și-a lipit obrazul de al meu.
În seara aceea, am pus desenul pe frigider.
Nu pentru că promitea o împăcare.
Ci pentru că îmi amintea ce trebuia protejat, indiferent ce hotărâre urma să iau.
Iar documentele scoase de imprimantă le-am păstrat într-un dosar, nu ca să mă răzbun, ci ca să nu mai uit vreodată cât de important este să vezi adevărul, chiar și atunci când doare.