Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Taxiurile nu așteaptă după supărările oamenilor. Șoferul oprise în fața porții și mă suna să mă întrebe dacă sunt gata.
— Vin imediat, i-am răspuns.
Am ridicat valiza, mi-am potrivit geanta pe umăr și am coborât prima treaptă.
Atunci ușa s-a deschis larg.
— Mamă! Unde pleci?
Radu se uita la mine de parcă făcusem ceva de neînțeles.
— La o pensiune, dragul mamei. Nu vreau să vă încurc. Ne vedem mâine, când aveți timp.
— Cum adică la pensiune? Mamă, mai erau două minute!
M-am întors spre el.
— Radu, am venit de la Suceava. Am schimbat două avioane, am cheltuit aproape 800 de lei pe bilete și am stat cu valiza la ușa ta. Ți-am cerut să folosesc toaleta și nu m-ai primit. Tu chiar crezi că problema sunt cele două minute?
Fiul meu a rămas cu mâna pe clanță.
— Mamă, nu înțelegi…
— Atunci explică-mi.
În spatele lui a apărut Ioana.
— Doina, vă rog să nu plecați. Intrați.
— Ioana, nu vreau să deranjez.
Nora mea s-a întors spre Radu.
— Ți-am spus să o primești în casă! O surpriză nu valorează nimic dacă omul pentru care o pregătești ajunge să plângă pe trepte.
Am văzut cum fiul meu își lasă capul în jos.
Ioana mi-a luat valiza, iar eu am anulat cursa și am intrat.
În sufragerie, muzica s-a oprit brusc.
Daria stătea lângă o masă acoperită cu o față de masă albă. Gemenii țineau câte un balon, iar pe perete era prins un carton mare, decorat cu inimioare.
Pe el scria: “Bine ai venit acasă, bunica Doina!”
Dar nu baloanele m-au făcut să plâng.
Pe o măsuță, lângă fereastră, era așezată o fotografie veche cu mine și soțul meu, Petre, în fața casei noastre din Suceava.
Lângă fotografie se afla o cutie de lemn pe care o recunoșteam.
Era cutia în care Petre își ținea uneltele de ceasornicărie.
— Radu… De unde o ai?
Fiul meu s-a apropiat încet.
— Am adus-o de acasă acum două luni. Mi-ai spus că vrei să faci ordine în lucrurile tatei.
A deschis cutia.
Înăuntru erau ceasul de buzunar al lui Petre, o șurubelniță mică, o lupă și un bilețel îngălbenit.
Pe bilețel, cu scrisul soțului meu, erau câteva cuvinte:
“Pentru Radu, când o să fie mare.”
Mi-am dus mâna la gură.
Petre murise înainte să apuce să-i dea fiului nostru ceasul pe care îl reparase special pentru el.
— L-am găsit în cutie, mamă, a spus Radu. L-am dus la un ceasornicar din Timișoara. Acum merge din nou.
A întors ceasul. Se auzea un ticăit fin.
Mi-au curs lacrimile fără să le pot opri.
Daria a venit lângă mine.
— Bunico, tati ne-a spus că bunicul Petre repara ceasuri și că tu îl ajutai să le curețe. Noi am făcut și un album cu poze!
Mi-a întins un caiet gros, decorat cu desene. Pe primele pagini erau fotografii cu Petre, cu Radu când era mic și cu mine în curtea casei.
Pe ultima pagină, Daria scrisese cu litere mari: “Vrem să avem mai multe amintiri cu bunica.”
Am strâns-o în brațe.
— Și eu vreau, draga bunicii.
Radu stătea lângă ușă, cu ochii umezi.
— Mamă, am vrut să fie totul perfect. Am pregătit un film cu fotografii, copiii au învățat o poezie, iar ceasul trebuia să fie surpriza de la final. Când ai venit mai devreme, m-am speriat că se strică tot.
L-am privit.
— Și pentru asta m-ai lăsat afară?
— Am crezut că sunt doar cincisprezece minute.
— Pentru tine au fost cincisprezece minute. Pentru mine au fost nouă ani de singurătate și încă cincisprezece minute în care m-am întrebat dacă mai am loc în viața ta.
Radu a început să plângă.
— Iartă-mă, mamă.
— Te iubesc, Radu. Dar astăzi m-ai făcut să mă simt ca un musafir nedorit.
S-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Știu. Am fost un prost. Am vrut să-ți arăt cât de mult însemni pentru noi și am făcut exact contrariul.
Ioana ne privea de lângă copii.
— Doina, eu știam că sunteți afară. Când am aflat că Radu vă ține pe trepte, i-am spus imediat să vă primească în casă, dar trebuia să ies eu însămi și să vă deschid ușa. Vă rog să mă iertați că n-am făcut-o mai repede.
Am dat din cap.
Nu voiam să stric bucuria copiilor, dar nici să mă prefac că nu se întâmplase nimic.
Am petrecut după-amiaza împreună. Gemenii mi-au arătat mașinuțele, Daria și-a îmbrățișat păpușa, iar seara am privit filmul pregătit de Radu.
Pe ecran au apărut fotografii pe care nu le mai văzusem de ani întregi.
La final, era o înregistrare veche cu Petre, filmată la o aniversare.
— Să aveți grijă de mama voastră, spunea el, râzând către Radu. Că ea a avut grijă de noi toată viața.
Radu a oprit filmul și a început să plângă din nou.
— Tata ar fi fost supărat pe mine astăzi.
— Probabil că da, i-am răspuns. Dar ți-ar fi spus să îndrepți lucrurile, nu să stai și să te învinovățești.
A doua zi dimineață, Radu a venit în camera mea.
— Mamă, am vorbit cu Ioana. Vrem să schimbăm ceva.
M-am ridicat în capul oaselor.
— Ce anume?
— Nu mai vreau să ne vedem doar când reușim să potrivim toate programele. Începând de luna viitoare, venim noi la Suceava. Cu copiii. Și o să facem asta regulat.
L-am privit neîncrezătoare.
— Radu, să nu-mi promiți iar lucruri pe care nu le poți face.
— Nu-ți promit fiecare weekend. Îți promit că nu mai lăsăm să treacă luni întregi fără să ne vedem. Am vorbit cu Ioana și am ales deja primul weekend.
Mi-a arătat pe telefon rezervarea pentru o pensiune din apropierea casei mele.
— Am vrut să stăm la tine, dar Ioana a zis că nu trebuie să-ți umplem casa cu cinci oameni și să te punem la muncă.
Am zâmbit pentru prima dată fără să mă doară sufletul.
— Puteți sta și la mine, dar mă bucur că v-ați gândit.
Înainte să plec din Timișoara, Radu m-a dus la aeroport.
De data aceasta, nu s-a uitat la ceas.
Mi-a luat valiza, m-a îmbrățișat și a rămas lângă mine până a venit timpul să intru la controlul de securitate.
— Mamă, data viitoare poți veni și cu o oră mai devreme. Ușa noastră o să fie deschisă.
I-am mângâiat obrazul.
— Nu trebuie să-mi pregătești surprize, dragul mamei. Trebuie doar să mă primești.
Trei săptămâni mai târziu, Radu, Ioana și copiii au venit la Suceava, exact cum promiseseră.
Nu au adus baloane și nici cadouri scumpe. Au venit cu două sacoșe de cumpărături, cu hainele copiilor și cu dorința de a petrece timp împreună.
În prima seară, Radu a reparat poarta care scârțâia de ani întregi, iar eu am stat pe bancă, privind cum nepoții se joacă în curte.
Când a terminat, s-a așezat lângă mine.
— Mamă, cred că abia acum înțeleg ce înseamnă să te simți acasă.
Mi-am sprijinit capul pe umărul lui.
— Acasă nu înseamnă că totul trebuie să fie perfect, Radu. Înseamnă să nu fii lăsat afară.
M-a strâns de mână.
Iar în seara aceea, când am închis poarta, am știut că fiul meu înțelesese, în sfârșit, ce nu putusem să-i explic în toate acele cincisprezece minute petrecute pe treptele casei lui.