Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ioana, a șoptit Camelia. Pe mama ta o cheamă Mariana Rusu. Și dacă ai ști ce s-a întâmplat cu ea, n-ai mai vorbi așa despre bunicul tău.
Am rămas cu scrisorile strânse la piept.
— Ce s-a întâmplat cu mama? E în viață?
Camelia a coborât privirea.
— Din câte știu eu, da.
Mi s-au înmuiat picioarele.
— Și tu ai știut tot timpul?
— Nu tot timpul. Am aflat acum câțiva ani.
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
A făcut un pas spre mine.
— Ioana, lucrurile sunt mai complicate. Bunicul tău a avut motivele lui.
M-am retras.
— Nu te apropia de scrisori! Vreau să le citesc singură.
Camelia a strâns buzele.
— Bine. Dar după aceea trebuie să discutăm despre casă.
Am privit-o neîncrezătoare.
— Tu chiar numai la casă te gândești?
N-a răspuns.
Am intrat în dormitorul bunicului și am încuiat ușa.
Am întins scrisorile pe pat, în ordinea datelor.
Prima fusese trimisă din Italia când aveam doi ani.
Mama îi scria bunicului că lucra la o familie din apropiere de Roma și că strângea bani să se întoarcă.
În a doua scrisoare îl ruga să-i trimită o fotografie cu mine.
În a treia îi spunea că își cumpărase bilet pentru România.
Dar apoi scrisorile deveneau tot mai disperate.
“Tată, de ce nu-mi răspunzi? Am venit până la poartă și mi-ai spus că Ioana nu vrea să mă vadă. Are numai patru ani. Cum poate un copil atât de mic să hotărască asta?”
Am început să plâng.
Bunicul îmi spusese mereu că mama nu mai încercase să mă caute.
Dar ea venise acasă.
Am desfăcut următoarea scrisoare.
“Tată, știu că ești supărat pe mine pentru că am plecat. Dar am plecat să câștig bani, nu să-mi abandonez copilul. Te rog, lasă-mă măcar să vorbesc cu ea.”
M-am uitat spre fotografia bunicului de pe noptieră.
Omul care mă crescuse cu atâta dragoste îi închisese poarta propriei fiice.
Nu puteam să înțeleg.
În recipient mai era un plic, diferit de celelalte.
Pe el scria: “Pentru Ioana, când va fi destul de mare.”
Era de la bunicul.
L-am deschis.
“Draga mea, am făcut cea mai mare greșeală a vieții mele. Când mama ta a plecat, eram furios. Tatăl tău dispăruse, iar ea mă lăsase cu un copil mic și cu multe griji. Când a început să trimită bani, i-am primit, dar nu i-am spus cât de mult aveai nevoie de ea.
Când s-a întors, m-am temut că te va lua și voi rămâne singur. I-am spus că nu vrei să o vezi. A fost o minciună.
Mai târziu, când am vrut să îndrept lucrurile, trecuseră prea mulți ani. Mi-a fost rușine să recunosc ce făcusem.
Nu-ți cer să mă ierți. Îți cer doar să nu faci aceeași greșeală: să nu lași frica să hotărască în locul iubirii.”
Am lăsat scrisoarea jos.
Plângeam atât de tare, încât abia mai puteam respira.
Îl iubeam pe bunicul.
Îi datoram copilăria mea, școala, toate zilele în care mă ținuse de mână.
Dar nu puteam să ignor ce făcuse.
Îmi luase șansa să-mi cunosc mama.
După câteva ore, am ieșit în curte.
Camelia era încă acolo, vorbind la telefon.
Când m-a văzut, a închis repede.
— Ai terminat de citit?
— Da. Și acum vreau să știu ce legătură ai tu cu toate astea.
A oftat.
— Bunicul mi-a spus acum cinci ani că mama ta îl caută din nou. Mi-a cerut să nu mă amestec.
— Și tu l-ai ascultat?
— Era un om bătrân, Ioana. Nu voiam să-l supăr.
— Dar după ce a murit, ai venit imediat să-mi spui să vând casa.
Camelia a început să se agite.
— Pentru că locul ăsta are nevoie de bani! Și eu am drepturi!
— Ce drepturi?
— Sunt rudă cu el!
Am privit-o îndelung.
— Camelia, casa nu se vinde până nu se clarifică succesiunea. Și nu semnez nimic doar pentru că mă grăbești tu.
A plecat furioasă.
În aceeași seară, am început să caut o modalitate de a o găsi pe mama.
Pe câteva plicuri era trecută o adresă veche din Italia. Am scris o scrisoare și am trimis-o acolo, fără să știu dacă va ajunge.
Am căutat și numele ei pe internet.
După câteva zile, am găsit un profil care părea să-i aparțină.
Fotografia arăta o femeie de aproape cincizeci de ani, cu ochii asemănători cu ai mei.
I-am trimis un mesaj.
“Mă numesc Ioana Rusu. Sunt fiica Marianei Rusu, plecată din România acum mulți ani. Dacă sunteți persoana pe care o caut, aș vrea să vorbim.”
Răspunsul a venit a doua zi.
“Ioana? Fata mea? Tu ești?”
Am început să tremur.
Am sunat-o.
Când i-am auzit vocea, am simțit că o recunosc, deși nu-mi aminteam să o fi auzit vreodată.
— Mamă?
La celălalt capăt s-a auzit un plâns înăbușit.
— Ioana, puiul meu… Am crezut că nu vrei să mă cunoști.
Am plâns amândouă.
Mi-a povestit că încercase ani întregi să ia legătura cu mine. Trimitea scrisori, suna la numărul bunicului și venise de câteva ori în România.
Bunicul îi spusese că eu nu vreau să o văd.
Când am devenit majoră, încercase să mă caute direct, dar nu avea numărul meu și nu știa unde învățam.
— Am crezut că te-a convins să mă urăști, mi-a spus.
— Nu, mamă. Mi-a spus că tu nu mai vrei să știi de mine.
Am rămas mult timp la telefon.
Nu ne-am promis că vom recupera douăzeci și doi de ani într-o zi.
Dar am hotărât să ne întâlnim.
Două săptămâni mai târziu, mama a venit în România.
Am așteptat-o în fața gării din Focșani.
Când am văzut-o coborând, cu o valiză mică în mână, am simțit că mi se oprește inima.
Avea aceiași ochi ca mine.
S-a apropiat încet.
— Ioana?
Am dat din cap.
M-a îmbrățișat și am început să plângem.
Nu era o întâlnire ca în filme. Eram două femei care se iubeau fără să se cunoască.
Am dus-o acasă.
A intrat în curte și s-a oprit lângă salcie.
— Tata a plantat-o când te-ai născut, a șoptit.
— Știu.
— Îmi spunea că o să crească odată cu tine.
Am privit copacul.
Pentru prima dată, salcia nu mai era doar locul unde bunicul îmi ascunsese un secret.
Era locul unde începea o altă parte din viața mea.
În zilele următoare, mama mi-a arătat fotografii, scrisori pe care le păstrase și chitanțe ale banilor trimiși bunicului.
Nu am întrebat-o de ce nu se întorsese definitiv mai devreme. Am înțeles că fiecare dintre noi trăise cu o poveste incompletă.
Cu Camelia am discutat doar prin intermediul procedurilor legale privind succesiunea.
Nu i-am permis să mă preseze să vând casa.
Actele au arătat că bunicul era proprietarul imobilului, iar moștenirea trebuia stabilită potrivit legii, ținând cont de rudele îndreptățite.
Mama, ca fiică a bunicului, avea drepturi succesorale. Eu nu am încercat să-i iau locul și nici ea nu a vrut să mă scoată din casa în care crescusem.
Am hotărât împreună să păstrăm gospodăria.
Camelia nu a primit partea pe care o pretinsese doar pentru că era verișoara mea.
Nu am simțit satisfacție că pierduse. Am simțit doar liniște că nu mai putea hotărî în locul nostru.
Mama a rămas în România câteva săptămâni.
Am gătit împreună, am mers la mormântul bunicului și am vorbit despre lucrurile pe care nu apucaserăm să le trăim.
Într-o seară, am stat sub salcie, pe banca veche.
— Ioana, îl urăști pe bunicul tău pentru ce a făcut? m-a întrebat mama.
Am privit spre casă.
— Nu știu dacă pot să-l urăsc. M-a crescut cu dragoste. Dar m-a și mințit. Și asta o să mă doară mult timp.
Mama mi-a strâns mâna.
— Poți să-l iubești și să fii supărată pe el în același timp.
Am dat din cap.
Înainte să plece înapoi în Italia, mama mi-a spus că vrea să revină și să petrecem mai mult timp împreună.
Nu i-am cerut promisiuni mari.
I-am cerut doar să nu mai dispară fără să-mi spună de ce.
A zâmbit printre lacrimi.
— Nu mai plec din viața ta, fata mea.
Astăzi, scrisorile sunt într-un dosar, în camera mea.
Recipientul metalic l-am pus înapoi în magazie, lângă lada de scule a bunicului.
Nu mai ascund nimic sub salcie.
Iar când mă așez pe banca de lângă ea, mă gândesc la omul care m-a crescut și la femeia care m-a căutat douăzeci și doi de ani.
Bunicul mi-a lăsat o casă și o copilărie plină de grijă.
Dar, prin ultima lui scrisoare, mi-a lăsat și adevărul pe care nu avusese curajul să mi-l spună cât trăia.
Și datorită acelui adevăr, am putut să-mi cunosc mama.
Nu pot schimba anii pierduți.
Dar pot hotărî ce fac cu anii care vin.
Iar de acum înainte, în casa de sub salcie, nu va mai exista niciun secret care să despartă o mamă de copilul ei.