Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce acte, doamnă Maricica? am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul.
Soacra mea a luat microfonul din mâna lui Gheorghe și s-a întors spre invitați.
— Vă rog să mă ascultați câteva minute. Nu vreau să stric nunta copiilor mei, dar nu pot să las să se repete ce mi s-a întâmplat mie acum treizeci și cinci de ani.
Gheorghe a făcut un pas spre ea.
— Maricica, termină! Sunt lucruri care nu privesc pe nimeni!
— Ba o privesc pe Monica. Pentru că tu și Ovidiu ați hotărât ce trebuie să facă ea cu viața ei, fără s-o întrebați.
M-am uitat spre soțul meu.
Ovidiu avea capul plecat.
Maricica a continuat:
— Când m-am măritat cu Gheorghe, aveam douăzeci și cinci de ani. Eram educatoare la o grădiniță din Bacău. Îmi iubeam meseria și voiam să urmez cursuri ca să devin învățătoare.
A făcut o pauză.
— În ziua nunții, Gheorghe mi-a promis că mă va sprijini să-mi continui studiile. Mi-a spus că, după ce ne așezăm la casa noastră, o să am tot timpul din lume.
S-a întors spre el.
— Dar la o lună după nuntă mi-ai cerut să-mi dau demisia.
Gheorghe a ridicat din umeri.
— Aveam nevoie de tine acasă! Firma era la început!
— Și eu aveam nevoie de viața mea, Gheorghe!
Vocea ei a răsunat în tot salonul.
— Mi-ai promis că va fi doar pentru un an. Că după ce firma se pune pe picioare, mă întorc la grădiniță.
A început să plângă.
— A trecut un an. Apoi cinci. Apoi zece. Când am vrut să mă angajez din nou, mi-ai spus că mă fac de râs, că nevasta patronului nu trebuie să muncească pentru alții.
Câțiva invitați au coborât privirea.
— Și știți ce m-a durut cel mai tare? Că după ce am renunțat la serviciu, Gheorghe a început să-mi spună că nu aduc niciun ban în casă.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Maricica și-a șters fața.
— Treizeci și cinci de ani am auzit că tot ce avem este al lui, pentru că el a muncit. De parcă eu n-aș fi crescut copilul, n-aș fi ținut casa și nu l-aș fi ajutat cu actele firmei până noaptea târziu.
Gheorghe a încercat să-i ia microfonul.
— Ajunge cu spectacolul ăsta!
Maricica s-a retras un pas.
— Nu, Gheorghe. Astăzi mă asculți până la capăt.
Apoi s-a întors spre mine.
— Monica, când am auzit că Gheorghe vrea să vă dea bani pentru apartament, m-am bucurat. Am crezut că vrea să vă ajute. Dar ieri am găsit în biroul lui un proiect de contract.
Am simțit că-mi îngheață sângele.
— Ce contract?
— Un contract prin care cei 180.000 de lei nu mai apar ca un cadou, ci ca un împrumut pe care trebuie să-l restituiți. Iar Gheorghe vrea ca tu și Ovidiu să semnați amândoi.
M-am întors spre Ovidiu.
— Tu știai?
Soțul meu a închis ochii.
— Monica, tata mi-a spus că este doar o formalitate.
— Ce formalitate?
— Că trebuie să existe un act pentru bani, ca să fie totul în regulă.
Maricica a intervenit:
— Nu este doar atât. În proiect scrie că, dacă nu respectați condițiile stabilite de Gheorghe, poate cere restituirea anticipată a sumei.
Am rămas fără glas.
— Ce condiții?
Soacra mea a scos din poșetă câteva foi.
— Una dintre ele spune că Monica trebuie să renunțe la activitatea profesională și să se ocupe de gospodărie. Dacă nu face asta, Gheorghe își rezervă dreptul să ceară banii înapoi.
Am luat foile cu mâinile tremurânde.
Era adevărat.
Nu era un contract semnat și nici o obligație valabilă pentru mine.
Dar era dovada că socrul meu pregătise o înțelegere prin care voia să-mi controleze viața.
— Ovidiu, am șoptit, ai acceptat așa ceva?
A început să plângă.
— Monica, am crezut că putem discuta după nuntă. Tata ne-a ajutat cu apartamentul și mi-a fost teamă să-l contrazic.
— Și de mine nu ți-a fost teamă? De faptul că mă minți?
N-a răspuns.
Gheorghe a izbucnit:
— Eu v-am dat 180.000 de lei! Credeți că banii cresc în copaci? Dacă vreți să faceți numai ce vă trece prin cap, dați-mi-i înapoi!
M-am apropiat de el.
— Domnule Gheorghe, dacă banii aceștia înseamnă că trebuie să-mi vând libertatea, nu-i vreau.
A râs disprețuitor.
— Și din ce o să plătiți apartamentul?
— Din salariile noastre. Sau vom locui într-un apartament mai mic. Dar eu nu-mi dau demisia ca să vă mulțumesc pe dumneavoastră.
M-am întors spre Ovidiu.
— Și tu trebuie să hotărăști acum dacă vrei să fii soțul meu sau să continui să faci promisiuni în numele meu.
Ovidiu s-a ridicat.
A privit spre tatăl lui, apoi spre mine.
— Monica, ai dreptate. Am greșit.
Gheorghe a lovit cu palma în masă.
— Ovidiu, ai grijă ce spui!
Fiul lui s-a întors spre el.
— Tată, nu mai hotărăști tu pentru noi.
În salon s-a făcut liniște.
— Am acceptat banii pentru că am vrut să avem un început mai ușor, a continuat Ovidiu. Dar n-aveam dreptul să promit că Monica renunță la serviciu. Și nici să-i ascund contractul.
Gheorghe s-a înroșit.
— Atunci îmi dați banii înapoi!
— Îi vom restitui, a răspuns Ovidiu. Vom stabili exact cum, după ce verificăm documentele și situația apartamentului.
Nu l-am îmbrățișat.
Îmi spusese în sfârșit adevărul, dar asta nu ștergea minciuna.
M-am întors spre invitați și am luat microfonul.
— Vă mulțumesc că ați venit la nunta noastră. Nu mi-am imaginat că voi ajunge să vorbesc despre serviciul meu în ziua aceasta. Dar vreau să fie un lucru clar: nu am promis niciodată că îmi dau demisia. Îmi iubesc meseria și voi continua să lucrez.
Apoi am privit-o pe Maricica.
— Și vreau să-i mulțumesc soacrei mele. Pentru că a avut curajul să spună ceea ce eu nici nu știam că trebuie să aflu.
Maricica m-a îmbrățișat.
Ceremonia și petrecerea au continuat, dar eu și Ovidiu n-am mai putut să ne prefacem că totul era bine.
După nuntă, am mers împreună la un avocat și am verificat actele apartamentului.
Am aflat că suma de 180.000 de lei fusese deja transferată pentru avans și amenajări, dar proiectul de împrumut pregătit de Gheorghe nu fusese semnat.
Am stabilit în scris restituirea banilor, în condiții pe care le puteam susține financiar.
Am renunțat la o parte dintre amenajările planificate și am făcut un credit bancar pentru suma necesară, după ce ne-am calculat atent veniturile.
Nu a fost ușor.
Dar pentru prima dată, apartamentul nostru nu mai venea cu condițiile socrului meu.
Cu Ovidiu, lucrurile au fost mai complicate.
Într-o seară, la câteva săptămâni după nuntă, i-am spus:
— Ovidiu, nu mă doare că tatăl tău a încercat să mă controleze. Mă doare că tu ai fost de acord.
A coborât privirea.
— Știu. Și nu am nicio scuză.
— Eu m-am căsătorit cu tine pentru că am crezut că suntem o echipă. Nu vreau să aflu la fiecare pas că ai făcut înțelegeri cu tatăl tău fără mine.
Mi-a luat mâna.
— Nu se va mai întâmpla. Și dacă nu mă crezi acum, o să-ți arăt prin fapte.
Am hotărât să mergem la consiliere de cuplu.
Nu pentru că o ședință putea repara totul, ci pentru că trebuia să învățăm să discutăm lucrurile dificile înainte să devină minciuni.
Ovidiu a început să-și caute un alt loc de muncă.
După două luni, a plecat din firma tatălui său și s-a angajat la o companie de instalații din Bacău.
Salariul era puțin mai mic la început, dar nu mai depindea de hotărârile lui Gheorghe.
Maricica, în schimb, a făcut ceva la care nimeni nu se aștepta.
S-a înscris la un curs de utilizare a calculatorului organizat pentru adulți.
Într-o zi, m-a sunat fericită.
— Monica, am făcut singură primul meu tabel! Știi cât de mult mi-a lipsit să învăț lucruri noi?
Am început să râd.
— Bravo, doamnă Maricica!
— Și să știi că am vorbit cu o fostă colegă. M-a invitat să ajut voluntar la un centru unde copiii fac teme după școală.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
— Vă bucurați?
— Mai mult decât îți imaginezi, fata mea. După treizeci și cinci de ani, fac ceva pentru mine.
Gheorghe nu a fost încântat.
Dar Maricica nu i-a mai cerut voie.
Au trecut șase luni de la nuntă.
Eu lucrez în continuare ca inginer de proiect.
Ovidiu își vede de noul serviciu, iar între noi încrederea se reconstruiește încet.
Nu am uitat ce s-a întâmplat în ziua nunții.
Dar am văzut că Ovidiu încearcă să fie altfel decât tatăl lui.
Într-o duminică, Maricica a venit la noi cu o prăjitură făcută de ea.
Ne-am așezat în sufragerie și am vorbit despre cursurile ei, despre copiii de la centru și despre proiectele mele.
La un moment dat, m-a privit și mi-a spus:
— Monica, știi ce regret cel mai mult?
— Ce anume?
— Că n-am avut curajul să spun nu acum treizeci și cinci de ani.
I-am strâns mâna.
— Dar ați avut curajul să spuneți nu pentru mine.
A zâmbit printre lacrimi.
— Nu, fata mea. În ziua nunții voastre, am spus nu și pentru mine.
Am îmbrățișat-o.
Și atunci am înțeles că, deși ziua nunții mele nu fusese așa cum o visasem, adusese un lucru pe care niciuna dintre noi nu-l mai credea posibil.
Două femei din aceeași familie învățaseră să nu-și mai ceară iertare pentru că vor să aibă propria viață.
Iar când Ovidiu a venit lângă noi și ne-a întrebat despre ce vorbim, Maricica i-a răspuns zâmbind:
— Despre ce înseamnă să fii liber, mamă. Și despre cât de important este să nu hotărăști niciodată în locul omului pe care spui că îl iubești.