Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pe ecranul telefonului apărea numele unei femei: Daniela Ionescu.
Nu o cunoșteam.
M-am uitat din nou la transferuri. În ultimele două săptămâni, Aurel trimisese în contul ei 86.000 de lei, în șase tranșe.
Bani pe care îi strânseserăm împreună, în douăzeci și șapte de ani de căsnicie.
L-am sunat imediat.
— Aurel, cine este Daniela Ionescu?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— De unde ai numele ăsta?
— Din contul nostru. Unde sunt cei 86.000 de lei?
— Teodora, sunt niște plăți pentru firmă. Nu înțelegi tu.
— Atunci de ce ai trimis banii într-un cont personal?
A oftat nervos.
— Ți-am spus să stai la țară și să te liniștești!
— M-ai trimis aici ca să-mi golești contul?
— Nu mai dramatiza! Oricum o să divorțăm. Mai bine discutăm când mă întorc din deplasare.
A închis telefonul.
Am rămas pe prispa casei mătușii, cu mâinile tremurând.
În câteva minute, am înțeles că tot ce crezusem despre ultimele luni ale căsniciei mele fusese o minciună.
Dar nu aveam de gând să stau acolo și să aștept.
Am sunat banca și am cerut explicații despre transferuri.
Mi s-a confirmat că plățile fuseseră autorizate din contul comun, în condițiile în care fiecare titular avea dreptul să opereze individual.
Am cerut să fie înregistrată sesizarea mea și să mi se explice ce măsuri puteam lua pentru protejarea banilor rămași.
Apoi am sunat-o pe fiica noastră, Irina.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
I-am povestit tot.
A rămas fără cuvinte.
— Tata mi-a spus că voi doi aveți nevoie de o pauză. Nu mi-a spus nimic despre divorț.
— Nici mie, Irina. Până astăzi.
— Mamă, vino la mine la Brașov!
Am privit spre casa de peste pârâu.
— Vin, fata mea. Dar mai întâi trebuie să rezolv ceva aici.
A doua zi, echipa de televiziune m-a sunat din nou.
Reportajul despre cei doi bătrâni fusese distribuit de mii de oameni.
Primăria primise numeroase sesizări, iar reprezentanții ei anunțaseră că vor evalua urgent refacerea trecerii peste pârâu.
Dar eu nu voiam doar promisiuni.
Am mers la primărie și am cerut să discut cu primarul.
— Domnule primar, oamenii aceia au peste optzeci de ani. Nu pot aștepta încă patru luni.
Primarul a oftat.
— Doamnă Stan, știm situația. Problema este că podul vechi a fost distrus complet și avem nevoie de proiect și de finanțare.
— Atunci găsiți o soluție provizorie sigură până la construirea unuia nou. Ce se întâmplă dacă unul dintre ei are nevoie de ambulanță?
A rămas tăcut.
— Aveți dreptate. O să cer o evaluare tehnică urgentă.
În aceeași săptămână, o echipă a venit să inspecteze locul.
Până la refacerea podului, autoritățile au organizat aprovizionarea celor doi bătrâni printr-un traseu ocolitor, folosind un vehicul potrivit drumului forestier, și au stabilit o procedură pentru intervenții medicale.
Nu era soluția ideală.
Dar Ion și Floarea nu mai depindeau de mine ca să primească pâine și medicamente.
Într-o dimineață, Floarea m-a prins de mână.
— Maică, tu ai venit aici cu necazurile tale și tot pe noi ne-ai ajutat.
Am zâmbit trist.
— Poate că aveam nevoie să simt că mai pot face ceva bun.
Bătrâna m-a privit îndelung.
— Să nu te întorci la omul care te-a făcut să crezi că nu valorezi nimic.
Am început să plâng.
Nu-i povestisem toate problemele mele, dar înțelesese mai mult decât credeam.
După câteva zile, m-am întors la București.
Aurel era acasă.
Când m-a văzut intrând, s-a ridicat brusc de pe canapea.
— Ce cauți aici? Nu ți-am spus să mai stai la țară?
Am lăsat valiza lângă ușă.
— Ba da. Dar casa asta este și a mea.
A început să râdă.
— Teodora, nu face scandal. Oricum căsnicia noastră s-a terminat.
— Atunci de ce nu mi-ai spus asta înainte să mă trimiți la Buzău?
A coborât privirea.
— Aveam nevoie de timp să mă gândesc.
— Să te gândești sau să muți banii?
Am pus pe masă extrasele de cont.
Aurel a încremenit.
— Ai verificat toate transferurile?
— Da. Și vreau să știu cine este Daniela Ionescu.
A oftat.
— Este o femeie cu care am început o relație.
Am simțit o durere ascuțită în piept.
Deși bănuisem, cuvintele lui m-au lovit mai tare decât mă așteptam.
— De când?
— De aproape un an.
M-am așezat.
— Și banii?
— Am vrut să cumpărăm un apartament. Am transferat avansul în contul ei.
L-am privit fără să-mi vină să cred.
— Ai folosit economiile noastre ca să cumperi un apartament cu altă femeie?
— Teodora, eu am muncit pentru banii aceia!
M-am ridicat.
— Și eu ce am făcut douăzeci și șapte de ani? Am stat degeaba?
A tăcut.
— Am lucrat, am crescut copilul, am plătit rate și am renunțat la concedii ca să punem bani deoparte. Iar tu ai hotărât că totul îți aparține?
Aurel a încercat să se apropie.
— Putem să rezolvăm civilizat.
— Atunci începem prin a spune adevărul și prin a împărți corect ceea ce am construit împreună.
În zilele următoare, am mers la un avocat.
I-am prezentat extrasele de cont, documentele privind economiile noastre și situația apartamentului.
Mi-a explicat că transferurile făcute de Aurel puteau fi analizate în cadrul partajului și că trebuia stabilit caracterul comun al banilor și destinația lor.
Nu însemna că suma se întorcea automat în cont.
Dar nici că Aurel putea păstra fără explicații tot ce mutase.
Am început procedura de divorț și am cerut stabilirea drepturilor patrimoniale.
Aurel a încercat de mai multe ori să mă convingă să renunț.
— Teodora, nu merită să ne târâm prin instanțe după atâția ani.
I-am răspuns:
— Atunci trebuia să te gândești la asta înainte să-mi folosești banii pentru altă femeie.
Între timp, povestea bătrânilor din Buzău continua să fie urmărită de presă.
Primăria a anunțat finanțarea lucrărilor pentru refacerea podului, după finalizarea evaluărilor tehnice.
Câteva luni mai târziu, a început construcția.
Nu s-a întâmplat peste noapte.
Au fost întârzieri, ploi și probleme cu terenul.
Dar lucrările au mers înainte.
Într-o dimineață, Ion m-a sunat.
— Doamnă Teodora, au pus grinzile! Să vedeți ce frumos arată!
Am început să râd.
— Mă bucur, nea Ioane!
— Când veniți să treceți prima pe pod?
— Când o să fie gata și sigur, vin.
Am închis telefonul cu lacrimi în ochi.
În acea perioadă, Irina m-a ajutat foarte mult.
Venea la București când putea, mă însoțea la întâlnirile importante și mă suna în fiecare seară.
— Mamă, nu trebuie să demonstrezi nimănui că ești puternică tot timpul.
Am zâmbit.
— Știu, fata mea. Dar vreau să-mi recapăt viața.
După mai multe luni de discuții și verificări, eu și Aurel am ajuns la o înțelegere privind împărțirea bunurilor.
Transferurile către Daniela au fost luate în calcul la stabilirea sumelor care ni se cuveneau, iar Aurel a acceptat să-mi achite diferența stabilită prin acordul nostru.
Nu mi-am recuperat liniștea odată cu banii.
Dar am simțit că nu mai eram obligată să suport consecințele deciziilor lui.
Am rămas în apartamentul nostru din București, urmând să-i plătesc partea convenită, cu ajutorul economiilor rămase și al unui credit pe care îl puteam susține.
Aurel s-a mutat.
Într-o zi, m-a sunat.
— Teodora, am văzut din nou reportajul despre tine. Nu știam că poți face asemenea lucruri.
Am rămas tăcută câteva secunde.
— Aurel, nici eu nu știam. Dar tu ai fost atât de ocupat să mă îndepărtezi, încât n-ai mai văzut cine sunt.
N-a răspuns.
Nu am mai avut nimic de adăugat.
La începutul toamnei, podul din cătunul de lângă Gura Teghii a fost deschis circulației pietonale, după verificările necesare.
Am mers acolo într-o sâmbătă.
Ion și Floarea mă așteptau la capătul podului, îmbrăcați în hainele lor bune.
Când m-au văzut, au început să plângă.
— Maică, acum putem să trecem și noi la magazin fără să ne mai fie frică de apă!
I-am îmbrățișat.
Am trecut împreună podul, încet, ținându-ne de braț.
La mijloc, Floarea s-a oprit.
— Teodora, tu ai venit aici alungată de acasă. Și uite că ai făcut drum pentru alții.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Poate că și eu aveam nevoie de un drum nou, tanti Floarea.
Bătrâna a zâmbit.
— Atunci să mergi pe el cu capul sus.
Am rămas câteva zile la casa mătușii.
Am curățat grădina, am reparat prispa și am hotărât să păstrez gospodăria.
Nu ca pe un loc unde fusesem trimisă să dispar.
Ci ca pe un loc unde începusem să mă regăsesc.
În ultima seară, am stat pe prispă și am ascultat apa pârâului.
Telefonul a vibrat.
Era un mesaj de la Irina:
“Mamă, sunt mândră de tine. Nu pentru că ai apărut la televizor, ci pentru că n-ai renunțat la tine.”
Am zâmbit.
Cu câteva luni înainte, Aurel îmi spusese că nu mă mai suportă și că trebuie să plec.
Atunci crezusem că viața mea se sfârșește.
Dar în satul acela, unde doi bătrâni așteptau de patru luni să poată trece un pârâu, am înțeles că uneori omul care te alungă îți arată, fără să vrea, drumul spre locul în care ai din nou un rost.
Și, pentru prima dată după mulți ani, nu mă mai întrebam dacă Aurel mă iubește.
Mă întrebam doar ce vreau eu să fac cu viața mea de acum înainte.