Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Tanti Viorica, ce se întâmplă cu tata? a întrebat Sebastian, simțind că i se strânge stomacul.
Vecina l-a privit cu tristețe.
— Băiatule, tatăl tău e bolnav. Are Parkinson. De câteva luni îi este tot mai greu să urce scările, iar maică-ta îl ajută cu aproape orice.
Sebastian s-a sprijinit de balustradă.
— Parkinson? Dar tata nu mi-a spus nimic!
— Nici nu voia să afli așa. Părinții tăi caută un apartament la parter, mai aproape de spital. De asta îl vând pe acesta.
Fiul nostru a rămas nemișcat.
— Și mie mi-au spus doar că trebuie să mă mut…
— Pentru că nu voiau să te împovăreze. Dar nici nu mai puteau să aibă grijă de tine ca înainte. Maică-ta are șaizeci și doi de ani, Sebastian. Nu mai poate să facă totul singură.
În clipa aceea, ușa apartamentului nostru s-a deschis.
Eu ieșisem să duc gunoiul.
Când l-am văzut pe Sebastian pe scară, am încremenit.
— Sebastian? Ce cauți aici?
Fiul meu avea ochii plini de lacrimi.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus că tata e bolnav?
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
M-am uitat spre Viorica, care a coborât privirea.
— Doina, iartă-mă. Nu am mai putut să-l las să creadă că l-ați dat afară fără motiv.
Sebastian s-a apropiat.
— Mamă, e adevărat? Tata are Parkinson?
Am încuviințat.
— Da, băiatul meu.
A început să plângă.
— Și voi ați ținut asta ascuns de mine?
L-am poftit în casă.
Nelu stătea în sufragerie, cu mâna dreaptă sprijinită pe brațul fotoliului.
Când l-a văzut pe Sebastian, a încercat să se ridice.
— Tată, stai jos!
Fiul nostru s-a repezit lângă el și l-a îmbrățișat.
— De ce nu mi-ai spus?
Nelu a început să plângă.
— Pentru că nu voiam să te sperii, băiatul meu.
— Dar sunt fiul vostru! Nu sunt un străin!
M-am așezat lângă ei.
— Sebastian, diagnosticul a venit după mai multe consultații. La început, tatăl tău avea doar un tremur ușor. Apoi au apărut problemele de mers și oboseala.
Nelu a coborât privirea.
— Într-o zi am rămas la etajul doi și nu mai puteam urca. Am stat pe trepte până a venit maică-ta după mine.
Sebastian și-a acoperit fața cu mâinile.
— Dumnezeule, tată…
— Atunci am hotărât că trebuie să vindem apartamentul, am continuat. Nu mai putem locui la etajul patru fără lift.
— Și de ce m-ați trimis să-mi caut chirie?
Am tras aer în piept.
— Pentru că aveam nevoie să ne mutăm într-o locuință mai mică, la parter. Și pentru că, Sebastian, tu ai treizeci și unu de ani. Ai serviciu, câștigi bine, dar noi încă îți spălăm hainele și îți pregătim mâncarea.
Fiul meu a coborât capul.
— Știu.
— Nu ți-am cerut niciodată să pleci pentru că nu te iubim. Dar am început să ne întrebăm ce se va întâmpla cu tine când noi nu vom mai putea face toate lucrurile astea.
Nelu i-a prins mâna.
— Băiatul meu, eu nu știu cum o să evolueze boala. Medicii mi-au spus că tratamentul și mișcarea mă pot ajuta să-mi păstrez autonomia, dar nu pot să-mi promită că o să fiu mereu ca înainte.
Sebastian a început să plângă din nou.
— Tată, eu credeam că vreți să scăpați de mine.
— Niciodată, a răspuns Nelu. Dar trebuia să înveți să te descurci fără noi.
Am rămas câteva minute în liniște.
Apoi Sebastian s-a ridicat.
— Mamă, vreau să vă cer iertare.
L-am privit.
— Pentru ce, băiatul meu?
— Pentru că v-am vorbit urât. Pentru că am plecat trântind ușa. Și pentru că am lăsat toate rudele să vă facă fără inimă.
Mi-au dat lacrimile.
— M-a durut mult, Sebastian.
— Știu. Și am fost nedrept.
Apoi s-a întors spre tatăl lui.
— Tata, de acum înainte nu mai ascundeți lucrurile importante de mine. Vreau să știu ce se întâmplă.
Nelu a încuviințat.
— Ai dreptate. Am greșit și noi că nu ți-am spus adevărul.
În seara aceea, Sebastian a rămas câteva ore.
Pentru prima dată după multă vreme, nu m-a întrebat ce avem de mâncare.
S-a dus singur în bucătărie, a pregătit ceai și a încălzit supa pe care o aveam în frigider.
Când am încercat să mă ridic să-l ajut, mi-a spus:
— Mamă, stai jos. Mă descurc.
M-am uitat la Nelu.
Soțul meu zâmbea printre lacrimi.
Înainte să plece, Sebastian ne-a spus că își păstrează garsoniera închiriată.
— Nu vreau să mă mut înapoi. Ați avut dreptate că trebuie să fiu pe picioarele mele.
L-am îmbrățișat.
— Să știi că poți veni oricând acasă, băiatul meu.
— Știu, mamă. Dar de acum înainte vin să vă ajut, nu să aștept să faceți voi totul pentru mine.
A doua zi, Sebastian a scris pe grupul familiei.
“Vreau să vă spun ceva. Părinții mei nu m-au dat afară pentru că nu mă iubesc. Au probleme serioase de sănătate și trebuie să-și schimbe locuința. Eu am reacționat urât și v-am lăsat să-i judecați fără să știți adevărul. Vă rog să nu-i mai jigniți. Eu sunt cel care trebuie să-și ceară iertare.”
Sora mea, Mariana, m-a sunat după câteva minute.
— Doina, de ce nu mi-ai spus că Nelu e bolnav?
— Pentru că Nelu nu voia să știe toată familia înainte să fie pregătit să vorbească despre asta.
Mariana a început să plângă.
— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus.
— M-a durut, Mariana. Mai ales când ai spus că nu sunt o mamă adevărată.
A tăcut.
— Știu. N-ar fi trebuit să te judec.
Nu am iertat-o pe loc.
Dar am acceptat să ne vedem și să discutăm.
În săptămânile următoare, Sebastian a început să ne ajute cu mutarea.
A venit cu noi să vedem apartamente și a verificat dacă intrările erau accesibile, dacă existau trepte greu de urcat și cât de aproape erau stațiile de transport și unitățile medicale.
Am găsit un apartament cu două camere, la parter, într-un bloc din Galați.
Era mai mic decât locuința noastră veche, dar avea camere luminoase și o intrare potrivită pentru Nelu.
Am vândut apartamentul de la etajul patru și am cumpărat noua locuință, păstrând o parte din bani pentru cheltuielile medicale și pentru eventualele adaptări necesare.
Sebastian a insistat să plătească el transportul mobilei.
— Mamă, măcar atât să fac și eu.
Nu l-am refuzat.
În ziua mutării, Nelu s-a oprit în fața ușii noului apartament.
A privit intrarea, apoi pe mine.
— Doina, nu-mi vine să cred că nu mai avem de urcat patru etaje.
Am zâmbit.
— De acum înainte o să-ți fie mai ușor.
Sebastian a venit lângă noi.
— Tată, hai să vezi sufrageria. Ți-am pus fotoliul lângă fereastră, cum îți place.
Nelu l-a privit cu ochii umezi.
— Mulțumesc, băiatul meu.
Au trecut câteva luni.
Nelu urmează tratamentul recomandat de neurolog și face exerciții de recuperare și mobilitate.
Are zile mai bune și zile în care se mișcă mai greu.
Dar nu mai trebuie să urce zilnic patru etaje.
Sebastian locuiește în continuare în garsoniera lui.
A învățat să gătească, să-și spele hainele și să-și organizeze cheltuielile.
La început îmi trimitea fotografii cu mâncarea pe care o pregătea.
Uneori era prea arsă, alteori prea sărată.
Dar eram mândră de el.
Într-o duminică, a venit la noi cu două sacoșe.
— Mamă, astăzi gătesc eu.
L-am privit surprinsă.
— Ce pregătești?
— Ciorbă de perișoare. Am găsit rețeta într-un caiet de-al tău.
Nelu a început să râdă.
— Să vedem dacă ți-a ieșit!
Sebastian și-a suflecat mânecile și s-a apucat de treabă.
Eu am rămas lângă ușa bucătăriei, privindu-l.
La un moment dat, s-a întors spre mine.
— Mamă, pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— Dacă nu m-ați fi pus să plec, crezi că aș fi învățat vreodată să fac toate astea?
M-am gândit câteva clipe.
— Nu știu, Sebastian. Poate că da, poate că nu. Dar noi nu mai puteam să așteptăm.
A încuviințat.
— Acum înțeleg.
După ce am mâncat, Sebastian a strâns farfuriile și a spălat vasele fără să-i spună nimeni.
Nelu l-a privit și a zâmbit.
— Doina, cred că băiatul nostru chiar a crescut.
Am început să râd.
— Mai bine mai târziu decât niciodată.
Seara, înainte să plece, Sebastian ne-a îmbrățișat pe amândoi.
— Vă iubesc, a spus. Și vreau să știți că, de acum înainte, puteți conta și voi pe mine.
După ce a închis ușa, Nelu mi-a prins mâna.
— Doina, crezi că am făcut bine atunci?
M-am uitat spre fotoliul lui, așezat lângă fereastră.
— Cred că am fi putut să-i spunem adevărul mai devreme. Dar nu regret că l-am învățat să fie independent.
Nelu a încuviințat.
— Nici eu.
În seara aceea, am stat împreună în sufrageria noastră mică.
Nu mai aveam apartamentul mare în care crescuse Sebastian.
Nu mai aveam puterea de acum douăzeci de ani.
Dar aveam liniște.
Iar fiul nostru, pe care îl iubiserăm toată viața, începuse în sfârșit să înțeleagă că dragostea părinților nu înseamnă să facă totul în locul copilului până la bătrânețe.
Uneori, înseamnă să-i dai curajul să plece, ca într-o zi să se poată întoarce nu din nevoie, ci din dragoste.