Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei a pornit după tatăl lui, dar mama l-a oprit.
— Lasă-l, Andrei. Dacă Nicolae n-a avut curajul să spună adevărul acum douăzeci de ani, nu cred că o să-l spună astăzi.
Rodica s-a întors furioasă spre ea.
— Ce adevăr, Elena? Că ai fugit cu banii unui copil bolnav?
Mama a închis ochii.
— Nu eu am luat banii, Rodica.
— Atunci cine?
— Fratele tău.
S-a făcut o liniște apăsătoare.
Rodica a început să râdă nervos.
— Nicolae? Tu chiar ai tupeul să dai vina pe fratele meu?
Mama și-a deschis poșeta și a scos o fotografie veche.
Era aceeași clădire din Roman, dar fotografia fusese făcută din alt unghi.
În imagine se vedea Nicolae ieșind din clădire cu geanta neagră.
— În ziua aceea, a spus mama, Nicolae a luat geanta în care țineam donațiile. Mi-a spus că merge să depună banii la bancă, pentru că urma să plece un reprezentant al familiei copilului la București.
Rodica a clătinat din cap.
— Minți!
— Când s-a întors, geanta era goală. Mi-a spus că a pierdut banii și că nu știe cum să-i recupereze.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
— Mamă, de ce n-ai spus nimănui?
Mama s-a uitat spre Andrei.
— Pentru că Nicolae m-a rugat să-i dau câteva zile. Mi-a promis că va aduce banii înapoi. Avea datorii și se temea că, dacă află familia, îl vor da afară din afacerea lor.
Rodica a izbucnit:
— Și tu l-ai crezut?
— Da. L-am crezut. Iar când banii n-au apărut, oamenii au început să mă acuze pe mine, pentru că eu țineam evidența donațiilor.
— Dar de ce ai plecat din Roman? am întrebat.
Mama a început să plângă.
— Pentru că nimeni nu mă mai credea. Eram singură cu tine, Alina. Aveai nouă ani. Oamenii mă arătau cu degetul pe stradă, iar eu nu mai puteam suporta.
Am privit-o îndelung.
— Și ai acceptat să fii considerată hoață douăzeci de ani?
— Am încercat să spun adevărul, dar Nicolae a negat. Nu aveam dovada că luase banii. Iar fotografia aceasta am primit-o abia după ce plecasem din oraș, de la un om care lucrase în clădire.
Rodica a întins mâna.
— Dă-mi fotografia!
Mama i-a dat-o.
Femeia a privit-o câteva clipe.
Apoi a șoptit:
— Asta nu dovedește că a furat banii.
— Nu, a răspuns mama. Dar dovedește că a avut geanta. Și mai există ceva.
În acel moment, Andrei s-a întors.
— Tata nu mai e în salon. A plecat spre parcare.
Am simțit că-mi explodează capul.
— Andrei, dacă tatăl tău pleacă acum, eu nu mai intru la cununie până nu aflăm adevărul.
Mirele meu m-a luat de mână.
— Nici eu nu vreau să ne căsătorim peste o minciună, Alina.
Rodica a început să plângă.
— Nu puteți să opriți nunta pentru niște povești vechi!
M-am întors spre ea.
— Dumneavoastră ați început totul în fața tuturor. Acum vreau să aflați și restul.
Mama a scos din poșetă un plic îngălbenit.
— Asta este o scrisoare pe care Nicolae mi-a trimis-o la câteva luni după ce am plecat din Roman.
Am desfăcut-o.
Scrisul era tremurat, dar se putea citi.
“Elena, știu că te-am lăsat să porți vina pentru banii dispăruți. Îmi pare rău. Am făcut o greșeală și am crezut că o pot îndrepta. Te rog să nu spui familiei mele. O să găsesc o cale să repar totul.”
Am simțit că mi se strânge inima.
— Mamă, de ce ai păstrat asta atâția ani?
— Pentru că era singura dovadă că nu inventasem totul.
Rodica a luat scrisoarea și a citit-o.
Fața i s-a schimbat.
— E scrisul lui Nicolae…
A început să tremure.
— Dar banii? Ce s-a întâmplat cu copilul?
Mama a coborât privirea.
— Mihăiță a ajuns la București. Familia lui a primit ajutor din alte donații, iar tratamentul a putut începe. Dar eu nu am mai aflat ce s-a întâmplat cu el după aceea.
Rodica s-a așezat pe un scaun.
— Mihăiță este fiul unei verișoare de-ale noastre. Trăiește. Are acum douăzeci și șase de ani.
Mama a început să plângă.
— Slavă Domnului…
Am simțit cum îmi dau și mie lacrimile.
Dar nu puteam să mă opresc aici.
— Vreau să vorbesc cu Nicolae, am spus.
Andrei a scos telefonul și l-a sunat.
De data aceasta, tatăl lui a răspuns.
— Tată, dacă pleci, nu mai are rost să te întorci la nuntă. Vino și spune adevărul.
Au trecut câteva minute.
Apoi Nicolae a apărut pe terasă.
Era palid și părea că îmbătrânise zece ani.
Rodica s-a ridicat imediat.
— Nicolae, spune-mi că nu e adevărat!
El a privit scrisoarea din mâna ei.
A închis ochii.
— E adevărat.
Rodica a început să plângă.
— Tu ai luat banii?
Nicolae a încuviințat.
— Aveam datorii. Împrumutasem bani pentru o afacere care nu mersese. Când am văzut donațiile, am crezut că pot lua o parte și o pot pune înapoi înainte să observe cineva.
— Dar n-ai pus nimic înapoi! a strigat Rodica.
— N-am mai avut de unde.
Mama stătea nemișcată.
— Și m-ai lăsat pe mine să fiu acuzată.
Nicolae a început să plângă.
— Știu, Elena. Și n-am avut curajul să recunosc.
Andrei l-a privit cu o dezamăgire pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Tată, ai distrus viața unei femei ca să-ți salvezi reputația.
— Eram disperat…
— Și ea nu era? Era singură cu un copil!
Nicolae a coborât capul.
— Aveți dreptate.
M-am apropiat de mama și am luat-o de mână.
— Mamă, de astăzi nu mai taci pentru nimeni.
Rodica a venit spre noi.
Avea ochii roșii.
— Elena, îmi pare rău. Te-am urât douăzeci de ani pentru ceva ce n-ai făcut.
Mama a privit-o.
— Rodica, nu pot să uit ce mi-ai spus astăzi în fața fiicei mele. Dar mă bucur că ai aflat adevărul.
Rodica a început să plângă și mai tare.
— O să spun tuturor ce s-a întâmplat.
Și s-a ținut de cuvânt.
Înainte să înceapă ceremonia, Rodica a cerut să vorbească în fața familiei.
A explicat că acuzația făcută împotriva mamei mele fusese greșită și că Nicolae recunoscuse că luase banii.
Nicolae a confirmat, cu voce joasă.
Nu au fost aplauze. Nu a fost o scenă de film.
Au fost doar oameni care au înțeles că o femeie fusese judecată pe nedrept timp de douăzeci de ani.
Andrei a venit lângă mine.
— Alina, vrei să mai facem cununia astăzi?
M-am uitat la mama.
Avea ochii umezi, dar pentru prima dată nu mai părea speriată.
— Da, am răspuns. Dar mama stă lângă mine. Și nimeni nu-i mai cere să plece.
Andrei a zâmbit trist.
— Nici nu m-aș fi gândit la altceva.
Ceremonia a avut loc cu întârziere.
Când am intrat, mama m-a ținut de braț.
La final, Andrei a îmbrățișat-o.
— Doamnă Elena, îmi pare rău pentru ce a făcut tata.
Mama i-a mângâiat obrazul.
— Tu nu ești vinovat pentru greșelile lui.
În săptămânile următoare, Nicolae a început să facă demersuri pentru a restitui suma luată, actualizată potrivit unei înțelegeri cu cei îndreptățiți, și a acceptat să dea declarații despre ce se întâmplase.
Nu știu ce consecințe juridice vor exista după atâția ani. Dar știu că, pentru prima dată, nu mai încerca să se ascundă.
Rodica a venit personal la mama, la Piatra Neamț.
I-a adus o fotografie cu Mihăiță, acum adult, împreună cu familia lui.
Mama a ținut fotografia mult timp în mâini.
— Mă bucur că a avut o viață frumoasă, a spus.
Rodica a început să plângă.
— Elena, nu știu cum să-ți cer iertare pentru tot ce am făcut.
Mama a privit-o îndelung.
— Nu trebuie să găsești cuvinte frumoase. Trebuie doar să nu mai acuzi niciodată un om fără să știi adevărul.
Au trecut câteva luni de la nuntă.
Eu și Andrei locuim în continuare în Piatra Neamț.
Cu Nicolae păstrăm o relație distantă. Andrei nu i-a interzis să ne vadă, dar i-a spus că încrederea se reconstruiește prin fapte, nu prin promisiuni.
Mama, în schimb, pare mai liniștită decât am văzut-o vreodată.
Într-o duminică, am găsit-o în curte, îngrijind florile.
— Mamă, te-ai gândit vreodată că adevărul o să iasă la iveală chiar la nunta mea?
A zâmbit trist.
— Nu, Alina. Credeam că o să duc secretul în mormânt.
— Și acum?
S-a uitat spre mine.
— Acum pot să mă uit în ochii oamenilor fără să mă întreb dacă mă cred hoață.
Am îmbrățișat-o.
În ziua nunții, crezusem că trebuie să aleg între mama mea și familia bărbatului pe care îl iubesc.
Dar adevărul mi-a arătat că nu trebuia să aleg între oameni.
Trebuia doar să nu accept ca o nedreptate să fie ascunsă pentru liniștea unei familii.
Iar când mama mi-a spus, cu lacrimi în ochi, că aceea fusese prima zi din ultimii douăzeci de ani în care nu se mai simțise vinovată pentru ceva ce nu făcuse, am știut că nunta noastră îi adusese și ei un început nou.