Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Din curtea casei a ieșit Marian, băiatul meu de care îmi făcusem cele mai multe griji în viață.
Când m-a văzut, s-a oprit lângă poartă. Avea ochii roșii și ținea în mână un buchet de flori.
— Mamă, iartă-mă că te-am speriat.
Am coborât din mașină atât de repede, încât aproape mi-am uitat geanta.
— Marian! Ce s-a întâmplat? De ce nu mi-ai răspuns la telefon? Unde sunt frații tăi?
M-a luat în brațe.
— Sunt bine toți, mamă. Te așteaptă înăuntru.
L-am împins ușor de lângă mine.
— Atunci de ce m-ați lăsat patru ore singură? Am crezut că ați pățit ceva!
Marian a coborât privirea.
— Am făcut o prostie. Am vrut să-ți pregătim o surpriză și am crezut că o să fie mai frumos dacă nu bănuiești nimic.
— Mai frumos pentru cine, Marian? Eu am stat cu mâncarea pe masă și am plâns până la nouă seara!
Din spatele lui a apărut Mihaela, fata mea cea mare.
— Mamă, are dreptate. Am greșit cu toții. Eu le-am spus că trebuie să te sunăm, dar Marian a insistat să păstrăm secretul.
— Și tu de ce nu m-ai sunat?
Mihaela a început să plângă.
— Pentru că m-am lăsat convinsă. Iartă-mă.
Am privit casa din spatele lor.
Era aceeași casă în care locuiserăm înainte să ne mutăm la Buzău.
Pe vremuri avea pereții crăpați, acoperișul stricat și o poartă care abia se mai închidea.
Acum era renovată. Fațada era zugrăvită într-o culoare caldă, ferestrele erau noi, iar în curte creșteau trandafiri.
— Cine locuiește aici? am întrebat.
Marian mi-a luat mâna.
— Hai să vezi.
Am intrat în curte.
În pragul casei stăteau ceilalți patru copii ai mei: Sorin, Daniel, Cătălin și Cristina.
Când m-au văzut, au venit spre mine.
— La mulți ani, mamă!
M-au îmbrățișat pe rând.
Eu însă nu puteam să mă bucur încă. Eram prea tulburată.
— Voi chiar nu v-ați gândit că o să mă sperii? Că o să cred că nu vă mai pasă de mine?
Sorin și-a șters ochii.
— Ne-am gândit numai la surpriză, mamă. Nu și la ce simți tu în orele în care ne aștepți.
— Patru ore, Sorin. Patru ore am stat singură.
A coborât capul.
— Știu. Și n-avem nicio scuză.
Marian a deschis ușa casei.
Am intrat în holul pe care îl știam atât de bine.
Pe peretele din dreapta era încă locul unde măsurasem înălțimea copiilor cu creionul.
Liniile erau acolo.
Sorin, opt ani. Daniel, șapte. Cătălin, șase.
Mai jos, o linie mică, strâmbă, lângă care scria Marian, patru ani.
Mi-am dus mâna la gură.
— N-ați șters semnele?
— Nu, mamă, a spus Cristina. Am păstrat peretele exact cum era.
Am trecut cu degetele peste numele lor.
În casa aceea trăisem cele mai grele și cele mai frumoase zile ale vieții mele.
Acolo plânsesem când Gheorghe ne părăsise.
Acolo învățasem să fac dintr-un kilogram de cartofi mâncare pentru șapte oameni.
Și tot acolo îi auzisem pe copii râzând, chiar și când nu aveam bani de jucării.
— Dar casa asta a fost vândută, am șoptit.
Marian a încuviințat.
— Da, mamă. Și acum trei luni a fost scoasă din nou la vânzare.
M-am întors spre el.
— Și?
Mi-a întins un plic.
Înăuntru era o copie a contractului de vânzare-cumpărare.
Am citit numele cumpărătorilor.
Sorin Dumitrescu. Daniel Dumitrescu. Cătălin Dumitrescu. Marian Dumitrescu. Mihaela Dumitrescu. Cristina Dumitrescu.
Toți șase.
Am început să tremur.
— Voi ați cumpărat casa?
— Împreună, mamă, a răspuns Sorin. Am pus fiecare cât am putut. Am făcut și un împrumut, pe care îl plătim noi.
— Dar de ce?
Marian m-a privit cu ochii plini de lacrimi.
— Pentru că aici ne-ai crescut. Și pentru că n-am uitat niciodată ziua în care ai fost nevoită să pleci.
Mi-am amintit acea zi.
Aveam patruzeci și doi de ani. Gheorghe lăsase datorii, iar eu nu mai reușisem să țin casa.
Îmi încărcasem lucrurile într-o dubă veche, în timp ce copiii stăteau pe trotuar.
Marian, care avea atunci doisprezece ani, mă întrebase:
— Mamă, dacă o să câștig mulți bani, putem să ne întoarcem?
Îi răspunsesem că important era să fim împreună, indiferent unde locuiam.
Nu crezusem că ținuse minte.
— Mamă, a continuat el, acum avem o propunere pentru tine.
Mihaela mi-a luat cealaltă mână.
— Vrem să vii aici ori de câte ori dorești. Să ai din nou o grădină și un loc unde să ne adunăm toți.
— Dar voi aveți casele voastre…
— Și le păstrăm, a spus Daniel. Casa asta rămâne locul nostru comun. Am pregătit o cameră pentru tine și vrem să ai acces la ea oricând.
M-au dus în fostul meu dormitor.
Pe pat era o cuvertură albă, iar lângă fereastră se afla vechea mea mașină de cusut.
Am recunoscut-o imediat.
— De unde ați luat-o?
— O păstrase vecina noastră, tanti Florica, a spus Cătălin. Ne-a spus că i-ai dat-o când te-ai mutat, pentru că nu aveai loc.
Am atins mașina cu mâna.
Cu ea cususem sute de haine ca să-mi cresc copiii.
Am început să plâng.
Marian m-a îmbrățișat.
— Mamă, acum înțelegi de ce am vrut să fie o surpriză?
M-am desprins ușor.
— Înțeleg, băiatul meu. Dar asta nu schimbă ce mi-ați făcut astăzi.
Toți au tăcut.
— Eu nu aveam nevoie de o casă ca să știu că mă iubiți. Aveam nevoie să veniți la masa mea. Să-mi răspundeți la telefon. Să nu mă lăsați să cred că am fost uitată.
Mihaela a început să plângă.
— Ai dreptate, mamă.
— Și încă ceva, Marian. Nu mai trimite niciodată un coleg polițist cu un bilet care să mă sperie. Am crezut că ai murit!
Fiul meu a lăsat capul în jos.
— N-o să se mai întâmple. Îți promit.
Am rămas acolo aproape o oră, vorbind despre toate lucrurile pe care le uitaserăm unii despre ceilalți.
Apoi Sorin s-a ridicat.
— Mamă, hai să mergem acasă la tine.
— De ce?
— Pentru că acolo ai pregătit masa. Și noi acolo trebuia să fim la ora șase.
Ne-am întors cu toții la Buzău.
Copiii au încălzit mâncarea, au spălat vasele și au pus din nou farfuriile pe masă.
La unsprezece și jumătate noaptea, stăteam în sfârșit cu toți șase în jurul meu.
Marian a adus tortul, iar Cristina a aprins lumânările.
— Pune-ți o dorință, mamă!
M-am uitat la ei.
— Am una singură. Să nu mai aștept niciodată patru ore ca să vă văd.
Au râs printre lacrimi.
Sorin a scos telefonul.
— Atunci facem o înțelegere. În prima duminică din fiecare lună, cine poate vine la mama. Iar cine nu poate, anunță din timp. Fără promisiuni pe care nu le respectăm.
— Și fără surprize care sperie oamenii, a adăugat Mihaela.
Am zâmbit.
În săptămânile următoare, copiii au început să se țină de cuvânt.
Marian venea să mă ajute în grădină. Mihaela mă suna aproape zilnic. Sorin și Daniel au venit într-un weekend să repare gardul, iar fetele au petrecut o duminică întreagă cu mine.
Casa de la Merei a rămas a lor, a tuturor. Am hotărât împreună că nu mă voi muta imediat. Îmi plăcea casa mea din Buzău și nu voiam să-mi schimb viața peste noapte.
Dar mergeam uneori la Merei, să ud trandafirii și să mă plimb prin camerele copilăriei lor.
Într-o după-amiază, Marian m-a găsit lângă peretele cu semnele de înălțime.
— Mamă, ești fericită?
L-am privit.
— Sunt, băiatul meu. Dar nu pentru că mi-ați cumpărat casa.
— Atunci pentru ce?
I-am pus mâna pe obraz.
— Pentru că, în sfârșit, ați înțeles că o mamă nu are nevoie să fie surprinsă o dată pe an. Are nevoie să nu fie uitată în celelalte zile.
Marian m-a îmbrățișat.
Și de data aceasta, când mi-a promis că va veni duminică, nu m-am mai întrebat dacă își va ține cuvântul.
Pentru că duminica următoare, la ora douăsprezece fix, l-am văzut intrând pe poartă, cu o pungă de mere în mână și cu zâmbetul acela pe care îl avea când era copil.
Nu adusese niciun cadou scump.
Dar venise.
Iar pentru mine, asta valora mai mult decât orice casă.