Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Simona a făcut un pas înapoi, iar Răzvan și-a coborât privirea. Am pus documentul pe tejghea și am arătat cu degetul spre data trecută lângă semnătură.
— Pe 14 aprilie, la ora zece dimineața, eu eram internată la Spitalul Județean din Brașov. Tocmai fusesem operată la genunchi. Tu ai venit să mă vizitezi în după-amiaza aceea, Răzvan. Îți amintești?
Fiul meu a înghițit în sec.
— Mamă, data putea fi trecută greșit.
— Și semnătura? De când îmi semnez eu numele cu litera V făcută așa?
Am întors hârtia spre el.
— Gheorghe îmi spunea mereu că semnătura mea seamănă cu o floare. De treizeci de ani fac aceeași buclă la prima literă. Aici nu există.
Simona a intervenit imediat.
— Veronica, nu exagera! E doar o formalitate. Răzvan voia să-ți facă o surpriză.
— O surpriză de 48.000 de lei?
Cornel, socrul fiului meu, și-a îndreptat sacoul.
— Doamnă, nu cred că este cazul să discutăm chestiuni financiare în fața angajaților.
— Atunci poate îmi explicați de ce aniversarea firmei dumneavoastră trebuie plătită din banii mei.
Mariana a pufnit disprețuitor.
— Pentru că sunteți familie! Sau familia contează numai când aveți dumneavoastră nevoie de atenție?
M-am uitat la femeia care, cu zece minute înainte, îmi spusese că trebuie să-mi las copilul să-și trăiască viața.
— Interesant, Mariana. Când v-am invitat la masă, nu eram familie. Când trebuie să plătesc, am devenit.
Directoarea restaurantului, doamna Andreea Pavel, a intervenit calm.
— Îmi pare rău, dar fără confirmarea doamnei Dobre nu putem încheia contractul. Documentul rămâne neverificat.
Răzvan a lovit ușor tejgheaua cu palma.
— Nu înțelegeți! Mama are un cont special aici!
Atunci am hotărât că ajunsese.
— Andreea, te rog să-l chemi pe domnul Munteanu din birou.
Fiul meu s-a întors nedumerit.
— De unde o cunoști pe directoare?
— De aproape șapte ani.
Câteva minute mai târziu, a apărut administratorul restaurantului, Sorin Munteanu. M-a salutat respectuos.
— Bună ziua, doamnă Dobre. Nu știam că ați venit astăzi. Este vreo problemă?
— Da, Sorin. Fiul meu încearcă să încheie un contract folosind o împuternicire pe care nu am semnat-o.
Răzvan se uita când la mine, când la administrator.
— Stați puțin… Ce se întâmplă aici?
Sorin a privit documentul, apoi spre fiul meu.
— Mama dumneavoastră este asociata majoritară a societății care deține acest restaurant.
Simona și-a dus mâna la gură.
Cornel a rămas nemișcat.
Răzvan a râs scurt.
— Imposibil! Tata a avut un atelier de mobilă. Mama a fost contabilă!
— Și după moartea tatălui tău, am vândut atelierul, i-am răspuns. Cu o parte din bani am cumpărat participația într-o firmă care avea atunci un restaurant mic, aproape de faliment. Am păstrat investiția, iar Sorin s-a ocupat de dezvoltarea afacerii.
— Și mie nu mi-ai spus?
— Ți-am spus că am investit banii rămași. Nu te-a interesat niciodată în ce.
Am văzut cum expresia lui se schimba. Nu mai părea furios. Părea să calculeze.
— Deci restaurantul este al tău?
— Firma are mai mulți asociați. Eu dețin șaizeci la sută. Dar asta nu înseamnă că pot lua bani din casierie după bunul plac. Și cu atât mai puțin că poți tu.
Andreea a pus documentul într-o mapă.
— Doamnă Dobre, putem păstra originalul pentru verificări?
— Da. Vreau și o copie.
Simona a început să plângă.
— Veronica, eu am completat formularul. Răzvan mi-a spus că ai fost de acord. Am luat semnătura dintr-o fotografie a unui document mai vechi.
Am simțit un fior rece.
— Ce document?
Răzvan a răspuns aproape în șoaptă:
— Contractul de împrumut pentru apartament.
Cu doi ani înainte, le împrumutasem 80.000 de lei pentru avansul locuinței. Făcuserăm un contract scris, cu termen de restituire, tocmai pentru a evita neînțelegerile.
— Așadar, ai folosit semnătura mea de pe contractul acela?
Simona a încuviințat.
— Am crezut că nu te vei supăra dacă petrecerea iese bine și îți explicăm după aceea.
— Dar de ce trebuia să plătesc eu?
Cornel a încercat să intervină, însă Simona a vorbit înaintea lui.
— Firma tatei are probleme. Aniversarea era pentru clienți și furnizori. Voia să arate că lucrurile merg bine.
M-am întors spre Cornel.
— Deci voiați să impresionați niște oameni cu o petrecere plătită din banii unei văduve pe care o considerați o povară?
N-a răspuns.
Am cerut anularea solicitării de rezervare și păstrarea documentului. Nu exista niciun contract semnat de mine și niciun avans plătit.
Apoi m-am uitat la fiul meu.
— Răzvan, ai două lucruri de făcut. Îmi aduci toate copiile actelor mele pe care le păstrezi și îmi dai o explicație scrisă despre cum a fost întocmită împuternicirea. Mâine discut cu un avocat.
— Mamă, vrei să mă dai în judecată?
— Vreau să aflu exact ce ai făcut. Și vreau să nu mai poți face asta niciodată.
Am plecat fără să mai aștept răspunsul.
În următoarele zile, am verificat împreună cu avocatul documentele și conturile. Nu fuseseră retrași bani, dar împuternicirea fusese falsificată. Am depus o plângere, lăsând autorităților sarcina să stabilească răspunderea fiecăruia.
Am retras și accesul pe care Răzvan îl avea la unele dintre actele mele. Împrumutul pentru apartament a rămas valabil, cu aceleași obligații de restituire.
După două săptămâni, fiul meu a venit singur la mine acasă.
Nu adusese flori. Nici cadouri.
— Mamă, Simona s-a mutat temporar la părinții ei. Ne certăm în fiecare zi.
L-am poftit să se așeze.
— Îmi pare rău pentru ce se întâmplă între voi.
A privit broșa cu perle pe care o purtam și atunci.
— Știi ce mă doare cel mai tare? Că ai avut atâția bani și nu mi-ai spus.
Am rămas câteva clipe fără cuvinte.
— Răzvan, nu te doare că ai încercat să mă înșeli?
A început să plângă.
— Ba da, mamă. Dar nu știu cum să repar.
— Începi prin a spune adevărul. Nu pentru că ai fost prins, ci pentru că înțelegi ce ai făcut.
Mi-a spus atunci că acceptase planul Simonei pentru că îi era rușine să recunoască în fața socrului că nu-și permitea să contribuie la eveniment. Crezuse că, odată rezervarea făcută, mă va convinge să plătesc.
L-am ascultat până la capăt.
— Te-am crescut să muncești cinstit, Răzvan. Nu să te împrumuți cu numele meu și nici să mă umilești ca să fii pe placul altora.
— Mă mai poți ierta?
— Poate. Dar încrederea nu se întoarce într-o după-amiază.
Nu l-am îmbrățișat atunci. Nici nu l-am alungat.
I-am spus că putem păstra legătura, însă banii și afacerile mele nu vor mai face parte din relația noastră.
Când a plecat, am rămas în sufragerie, lângă fotografia lui Gheorghe.
În duminica aceea de Ziua Mamei mă duruse că mâncasem singură.
Acum înțelegeam că singurătatea de la o masă era mai ușor de suportat decât să stau înconjurată de oameni care mă prețuiau numai pentru ce puteau obține de la mine.
Iar dacă fiul meu avea să se întoarcă vreodată cu adevărat, voiam să vină pentru mama lui, nu pentru restaurantul ei.