Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bunica Elena a pus cutia albastră pe masă și a rămas câteva clipe cu mâna pe capac.
— Irina, înainte să-mi răspunzi dacă ți-e rușine cu mine, vreau să vezi ceva.
Am privit-o fără să înțeleg.
Avea șaptezeci și șase de ani, iar mâinile îi tremurau ușor. În cealaltă mână ținea încă invitația la absolvire, pe care o găsise ascunsă sub caietele mele.
— Bunico, nu trebuie să faci asta.
— Ba trebuie, draga mea. Pentru că de când au murit părinții tăi, noi două am început să ascundem una de cealaltă lucrurile care ne dor.
A deschis cutia.
Înăuntru erau câteva fotografii îngălbenite, o panglică albastră și mai multe plicuri legate cu o sfoară subțire.
A scos o fotografie.
Mama mea avea optsprezece ani în imagine. Purta o rochie albă, simplă, și ținea un buchet de flori.
Lângă ea stătea bunica, mult mai tânără, cu aceeași privire blândă.
— Era ziua în care mama ta a terminat liceul, mi-a spus Elena.
Am luat fotografia.
— Nu mi-ai arătat-o niciodată.
— Pentru că multă vreme m-a durut să mă uit la ea.
Bunica s-a așezat lângă mine.
— În dimineața absolvirii, mama ta mi-a spus să nu vin la festivitate.
Am ridicat privirea.
— Mama? De ce?
— Pentru că eram femeie de serviciu la o școală. Aveam două rochii bune și o pereche de pantofi vechi. Ea avea colege cu părinți profesori, medici, oameni îmbrăcați frumos. Mi-a spus că ar prefera să mergem împreună acasă după ceremonie.
— Și tu ce ai făcut?
— Am rămas acasă.
Mi s-a strâns inima.
— Bunico…
— Nu te supăra pe ea. Era tânără. Și eu am fost prea mândră ca să-i spun cât m-a durut.
A desfăcut unul dintre plicuri.
— Dar seara, mama ta a venit plângând. Mi-a spus că, atunci când și-a primit diploma, s-a uitat în sală și a căutat chipul meu. Abia atunci și-a dat seama ce făcuse.
Bunica mi-a întins scrisoarea.
Era scrisă de mama, cu mulți ani în urmă.
„Dragă mamă, astăzi mi-a fost rușine de omul care m-a crescut singur și a muncit ca eu să pot termina școala. Nu știu dacă mă vei ierta vreodată. Dar îți promit că, atunci când voi avea copii, îi voi învăța să nu judece oamenii după haine, bani sau vârstă.”
Am început să plâng.
Recunoșteam scrisul mamei.
Era același scris de pe felicitările pe care mi le făcea în fiecare an.
— Bunico, eu nu sunt ca mama atunci. Nu mi-e rușine că ești bătrână.
Elena m-a privit atent.
— Atunci de ce ai ascuns invitația?
Am strâns fotografia la piept.
— Pentru că nu vreau să merg la absolvire.
A rămas nemișcată.
— Cum adică?
— Nu vreau să mă duc, bunico. Toată lumea vine cu părinții. Colegele mele vorbesc despre flori, fotografii, petreceri. Eu nu mai am pe nimeni acolo care să fie mama sau tata.
— Mă ai pe mine.
— Știu! Dar tocmai asta mă doare!
Am izbucnit în plâns.
— Când mă uit la tine, îmi amintesc că mama nu mai este. Că tata nu mai este. Și mă simt îngrozitor pentru că tu ai făcut totul pentru mine, iar eu tot nu pot să fiu fericită!
Bunica m-a cuprins în brațe.
— Irina, draga mea, nu trebuie să fii fericită în fiecare zi.
Am plâns cu capul pe umărul ei, așa cum făceam când eram mică.
— De când au murit mama și tata, toți îmi spun că trebuie să fiu puternică. Profesorii, vecinii, rudele. Toți spun că părinții mei ar fi mândri de mine. Dar eu vreau să fie aici!
— Știu, iubita mea.
— Și mă simt vinovată că uneori râd cu fetele, că mă bucur de câte ceva, că îmi fac planuri pentru facultate. Parcă îi trădez dacă merg mai departe.
Elena mi-a mângâiat părul.
— Mama ta și tatăl tău nu te-au crescut ca să rămâi pentru totdeauna în ziua în care i-ai pierdut.
Am rămas multă vreme îmbrățișate.
Apoi bunica s-a ridicat și a luat pantofii negri pe care îi pregătise pentru festivitate.
Erau vechi, dar lustruiți cu grijă.
— I-am cumpărat acum doisprezece ani, pentru o nuntă, mi-a spus. Nu sunt frumoși ca pantofii doamnelor de la televizor, dar încă sunt buni.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Sunt foarte frumoși, bunico.
— Nu trebuie să spui asta ca să mă faci să mă simt bine.
— Nu spun de aceea.
I-am luat mâna.
— Vreau să vii la absolvirea mea.
Elena a clipit des.
— Ești sigură?
— Da. Dar vreau să-mi promiți ceva.
— Orice, draga mea.
— Dacă încep să plâng când îmi primesc diploma, să nu-mi spui să fiu puternică.
Bunica a zâmbit trist.
— Atunci plângem amândouă.
În zilele următoare, am început să pregătim festivitatea.
Am probat ținuta de absolvire, iar bunica mi-a călcat cu grijă bluza albă.
Într-o după-amiază, am mers împreună să-i cumpărăm o rochie.
A ales una simplă, albastru-închis, cu mâneci trei sferturi.
— E prea scumpă, Irina.
— Bunico, ai voie să-ți cumperi și tu ceva frumos.
A râs.
— Parcă o aud pe mama ta.
În dimineața absolvirii, m-am trezit înaintea ceasului.
Bunica era deja îmbrăcată.
Stătea lângă fereastră, cu geanta în poală și cu pantofii negri lustruiți.
— Ai emoții? am întrebat-o.
— Mai mari decât tine.
Am mers împreună la liceu.
Curtea era plină de părinți, bunici și elevi.
Unele fete primeau buchete uriașe. Altele făceau fotografii cu întreaga familie.
Pentru o clipă, am simțit din nou golul acela în piept.
Bunica mi-a strâns mâna.
— Irina, dacă vrei să plecăm, plecăm.
Am privit-o.
— Nu, bunico. Rămânem.
Când a început festivitatea, Elena s-a așezat pe un scaun din primele rânduri.
Ținea în brațe un buchet mic de trandafiri albi.
Când mi-au strigat numele, am urcat pe scenă.
Mi-am primit diploma și m-am întors spre sală.
Am văzut-o imediat.
Era în picioare, aplaudând, cu lacrimile curgându-i pe obraji.
Nu mai vedeam hainele celorlalți părinți.
Nu mai auzeam conversațiile colegelor.
O vedeam doar pe bunica.
Femeia care îmi pregătise micul dejun în fiecare dimineață după accident.
Care stătuse lângă mine când aveam coșmaruri.
Care își ascunsese propriul dor de fiica pierdută ca să mă poată îngriji.
Am coborât de pe scenă și m-am dus direct la ea.
— Bunico, am reușit!
M-a îmbrățișat atât de strâns, încât aproape mi-a șifonat diploma.
— Ai reușit, draga mea. Mama și tata ar fi fost tare mândri de tine.
Am început să plângem amândouă.
Una dintre profesoare s-a apropiat și ne-a întrebat dacă vrem să ne facă o fotografie.
Am acceptat.
Bunica a încercat să-și aranjeze părul și să-și șteargă lacrimile.
— Stai puțin, că arăt ca o babă plângăcioasă!
Am râs.
— Ești bunica mea. Și vreau să se vadă.
Ne-am fotografiat îmbrățișate, cu diploma între noi și trandafirii albi în mâna bunicii.
După ceremonie, am mers la cimitir.
Am așezat câte un trandafir pe mormântul părinților mei.
— Mamă, tată, am terminat liceul, am șoptit.
Elena a rămas lângă mine, fără să spună nimic.
Apoi i-am prins brațul.
— Bunico, vreau să merg la facultate. Și vreau să fii lângă mine și atunci.
— Dacă mă mai țin picioarele, vin, a răspuns ea.
— Atunci o să găsim noi o soluție.
În seara aceea, am pus fotografia de la absolvire pe raftul din sufragerie, lângă cea cu mama și tata.
Eram trei fotografii ale aceleiași familii, făcute în ani diferiți.
Nu puteam schimba ce se întâmplase în noiembrie, când părinții mei muriseră.
Nu puteam aduce înapoi zilele în care mama îmi împletea părul sau tata mă ajuta la teme.
Dar puteam să nu mai las durerea să mă îndepărteze de singurul om care rămăsese lângă mine.
M-am dus la bunica și am îmbrățișat-o.
— Elena, i-am spus în glumă, peste câțiva ani vii și la absolvirea facultății?
A râs surprinsă.
— Auzi la ea, acum îmi spune pe nume!
— Atunci cum să-ți spun?
M-a mângâiat pe obraz.
— Spune-mi bunico. Este cel mai frumos nume pe care îl am.
Și am înțeles că, deși nu mai eram trei generații în aceeași casă, dragostea lor nu dispăruse.
Mama și tata îmi dăduseră viață.
Iar bunica Elena mă ajutase să găsesc curajul de a o trăi mai departe.