Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit plicul, apoi spre Sorin, care stătea la câțiva pași de noi, cu fața încordată. Avocatul Petre Dumitrescu mi-a făcut semn să mă apropii de o bancă, lângă zidul cimitirului.
— Doamnă Marinescu, vă rog să citiți mai întâi scrisoarea. După aceea vă explic ce documente a lăsat doamna Viorica.
Am rupt cu grijă marginea plicului.
Înăuntru erau trei foi împăturite, o fotografie veche și o scrisoare scrisă de mâna bătrânei.
Am recunoscut imediat scrisul ei mărunt.
“Draga mea Adriana,
Timp de opt ani mi-ai îngrijit grădina fără să-mi ceri nimic. Dar înainte să ne cunoaștem, familia ta făcuse un bine familiei mele. Un bine pentru care nimeni nu v-a mulțumit.
Tatăl tău a fost un om cinstit. Eu am știut adevărul și am tăcut prea mult.”
Mi s-au înmuiat genunchii.
Tata murise cu paisprezece ani în urmă. Fusese tâmplar la o întreprindere din Pitești, iar în ultimii ani ai vieții vorbea rar despre serviciu.
— Ce legătură are tata cu tanti Viorica?
Avocatul mi-a arătat fotografia.
În ea apăreau doi bărbați în fața unei clădiri industriale. Unul era tatăl meu, mult mai tânăr. Celălalt era soțul Vioricăi.
— Au lucrat împreună, mi-a explicat avocatul. Tatăl dumneavoastră a confecționat mobilier pentru un atelier particular pe care soțul doamnei Viorica îl deschisese după pensionare.
Mi-am amintit vag că tata lucrase o perioadă și în timpul liber. Venea acasă târziu, cu hainele pline de rumeguș.
— Și ce s-a întâmplat?
— În urmă cu douăzeci și doi de ani, tatăl dumneavoastră a realizat, pe baza unei înțelegeri scrise, mobilierul pentru o pensiune. Valoarea lucrării era de 36.000 de lei, în banii de atunci, după denominare. Plata urma să fie făcută după încasarea banilor de la beneficiar.
Am privit din nou documentele.
Pe una dintre foi era semnătura tatălui meu.
— Nu a primit banii?
— A primit doar un avans. Restul de 24.000 de lei a rămas neachitat.
Mi-am dus mâna la gură.
În perioada aceea, părinții mei trecuseră prin dificultăți financiare. Mama vânduse bijuteriile primite la nuntă, iar tata renunțase la mașină.
Niciodată nu-mi explicaseră de ce.
— Soțul Vioricăi nu l-a plătit?
Avocatul a încuviințat.
— A încasat banii de la beneficiar, dar a folosit o parte pentru datoriile atelierului. I-a promis tatălui dumneavoastră că îi va restitui diferența. N-a mai făcut-o.
Sorin a izbucnit:
— Minciuni! Unchiul meu a fost un om respectabil!
Avocatul s-a întors spre el.
— Domnule Sorin, există contractul, confirmarea lucrării și corespondența dintre cei doi. Mătușa dumneavoastră le-a păstrat.
— Și ce dacă? Au trecut douăzeci de ani! Nu mai poate cere nimeni nimic!
— Nu despre asta discutăm acum, i-a răspuns avocatul.
Am continuat să citesc scrisoarea.
Viorica povestea că descoperise documentele după moartea soțului. El recunoscuse datoria într-o scrisoare păstrată în cutia de tablă, dar nu avusese curajul să-i spună tatălui meu că nu mai putea plăti.
După ce se mutase lângă mine, îmi recunoscuse numele de familie.
La început nu fusese sigură că eram fiica tâmplarului. Apoi, într-o după-amiază, îi povestisem despre tata și îi arătasem o fotografie.
Atunci înțelesese.
“Mi-a fost rușine, Adriana. Tu îmi tundeai iarba, îmi cărai lemnele și mă întrebai dacă am mâncat. Iar eu știam că soțul meu rămăsese dator tatălui tău.
Am încercat de multe ori să-ți spun, dar mă temeam că n-o să mai vrei să mă vezi.”
Lacrimile îmi cădeau pe hârtie.
— De ce nu mi-a spus? a fost tot ce am putut întreba.
— Pentru că voia să repare lucrurile înainte, a răspuns avocatul.
A scos din mapa lui o copie a unui act notarial.
— Cu două luni înainte să moară, doamna Viorica a constituit un depozit de 40.000 de lei, pe care l-a lăsat prin testament dumneavoastră. A considerat că suma acoperă datoria morală a soțului ei și o parte din pierderea suferită de familia dumneavoastră.
Sorin s-a repezit spre noi.
— Patruzeci de mii?! Din banii mătușii mele? Pentru o femeie care i-a tuns iarba?
— Banii aceștia nu sunt pentru iarba tunsă, i-am spus.
— Ba exact asta sunt! Ai profitat de ea!
Avocatul a ridicat mâna, cerându-i să păstreze distanța.
— Domnule Sorin, testamentul a fost întocmit la notar. Doamna Viorica și-a exprimat personal voința. Aveți dreptul să solicitați verificările legale pe care le considerați necesare, dar nu să intimidați beneficiara.
Sorin a râs disprețuitor.
— Și casa? Tot ei i-a lăsat-o?
— Nu, a răspuns avocatul. Casa face parte din masa succesorală și va fi tratată potrivit legii.
Atunci am observat că Sorin nu mai părea atât de furios. Părea ușurat.
— Deci casa rămâne familiei.
— Situația moștenitorilor se va stabili în procedura succesorală, a precizat avocatul.
Am împăturit scrisoarea și am pus-o la loc în plic.
— Domnule avocat, nu vreau să mă cert cu nimeni pentru banii aceștia.
— Nici doamna Viorica nu și-a dorit asta. Tocmai de aceea a lăsat documentele și explicațiile în scris.
În zilele următoare, am discutat cu soțul meu, Marian, și am mers la notar pentru a afla ce presupunea acceptarea legatului.
Am înțeles că datoria veche nu mai putea fi recuperată pur și simplu pe baza contractului de atunci. Dar testamentul reprezenta o dispoziție distinctă, prin care Viorica hotărâse să-mi lase suma respectivă.
Sorin a contestat inițial intențiile mătușii sale, susținând că fusese influențată. După ce a aflat că existau documente notariale și că avocatul putea confirma împrejurările în care fusese exprimată voința ei, nu a mai continuat demersul.
Procedura succesorală a durat câteva luni.
Când am primit cei 40.000 de lei, n-am simțit bucuria pe care mi-o imaginasem.
M-am dus acasă la mama, care locuia într-un apartament mic din Pitești, și i-am arătat fotografia cu tata.
A privit-o multă vreme.
— Îl recunosc pe omul acela, mi-a spus. Tata a așteptat ani întregi banii de la atelierul lui. Dar nu voia să ne amărască și pe noi cu necazul lui.
I-am întins scrisoarea Vioricăi.
Mama a citit-o încet, apoi a început să plângă.
— Săraca femeie… A purtat și ea rușinea asta atâția ani.
Din bani, am achitat o parte din creditul nostru și am pus deoparte o sumă pentru îngrijirea mamei.
Dar cel mai important lucru primit în ziua aceea nu fusese suma din testament.
Fusese adevărul despre tata.
Într-o sâmbătă dimineață, am ieșit în curte cu mașina de tuns iarba. Dincolo de gard, grădina Vioricăi crescuse sălbatică.
Casa era încă nelocuită.
M-am oprit lângă poartă și mi-am amintit cum mă aștepta pe prispă, cu două cești de ceai de tei.
Atunci am înțeles că bătrâna nu mă chemase niciodată la ea doar pentru că avea nevoie de ajutor.
Poate că, în felul ei, încercase să se apropie de fiica omului căruia familia ei îi făcuse o nedreptate.
Am păstrat scrisoarea într-o cutie de lemn, alături de fotografia tatălui meu.
Și, de câte ori mă gândesc la tanti Viorica, nu-mi amintesc în primul rând de banii lăsați.
Îmi amintesc de o femeie care a avut nevoie de opt ani ca să găsească puterea de a spune adevărul.
Și de tatăl meu, care, fără să știe, îmi lăsase ceva mai valoros decât o datorie neplătită: un nume de care puteam fi mândră.