Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, înainte să citești, trebuie să-ți spun ceva. Am făcut deja un pas pe care nu-l mai pot lua înapoi.
Cătălin stătea în fotoliul tatălui său, cu mapa strânsă între genunchi. Pentru prima dată de când se întorsese acasă, nu mai avea aerul acela sigur pe el. Privea când spre mine, când spre poartă, de parcă aștepta să apară cineva.
— Ce-ai făcut, Cătăline?
— Am luat un avans pentru casă.
Am rămas nemișcată.
— Pentru care casă?
— Pentru asta, mamă. Am găsit un cumpărător. Mi-a dat douăzeci de mii de lei ca să țin casa pentru el până rezolvăm actele.
M-am sprijinit de stâlpul prispei. Câteva clipe n-am reușit să spun nimic.
— Ai luat bani pentru casa mea? Fără să mă întrebi?
— Era o ocazie bună! Omul oferă patru sute douăzeci de mii de lei. Cu banii ăștia îți cumpărăm o garsonieră și eu îmi achit datoriile. Ne ajung amândurora.
— Și dacă eu nu vreau să-mi vând casa?
— Atunci trebuie să dau avansul înapoi. Și nu-l mai am.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Unde sunt banii?
— Am plătit niște datorii. Oameni care nu mai aveau răbdare.
— Și te-ai gândit că o să-ți plătesc eu datoriile cu casa în care am trăit cu tatăl tău?
Cătălin a ridicat vocea.
— Nu mai vorbi de parcă aș fi un străin! Sunt singurul tău copil! Oricum, într-o zi, partea ta o să-mi revină mie!
Atunci am înțeles ceva ce refuzasem să văd de luni întregi. Fiul meu nu mai privea casa ca pe locuința mamei sale. O socotea deja o avere din care avea dreptul să cheltuiască.
— Cătăline, adu-mi actele.
Mi le-a întins. Era o împuternicire prin care urma să-l autorizez să se ocupe de vânzare. Nu era semnată de mine și nu-i dădea niciun drept. În mapă mai avea o hârtie scrisă de mână, cu suma primită și semnătura lui.
— Cumpărătorul știe că locuința nu este a ta?
A tăcut.
— Te-am întrebat ceva.
— I-am spus că sunt moștenitor și că mama este de acord.
— Dar mama nu este de acord.
— O să mă faci de râs pentru niște pereți vechi?
M-am uitat spre fotoliul în care stătea. Gheorghe îl lucrase într-o iarnă, după ce rămăseserăm fără bani pentru mobilă. Îl șlefuisem împreună, seară de seară, până ne amorțiseră degetele.
— Ridică-te de acolo, te rog.
— Poftim?
— Din fotoliul tatălui tău. Ridică-te.
S-a ridicat nervos și a împins mapa pe pervaz.
— Bine, mamă. Atunci spune-mi tu cum rezolvăm!
— Începem prin a spune adevărul omului căruia i-ai luat banii.
A doua zi dimineață, Cătălin l-a sunat în fața mea. Bărbatul a venit după-amiază. Era un om de vreo cincizeci de ani, care voia să cumpere casa pentru familia lui. Când i-am explicat că nu îmi dădusem acordul, s-a uitat lung la fiul meu.
— Mi-ai spus că mama dumitale vrea să se mute la oraș.
— Așa credeam că e mai bine pentru ea, a murmurat Cătălin.
— Nu asta te-am întrebat.
Omul a cerut restituirea banilor și a spus că, dacă nu îi primește, va încerca să-i recupereze pe cale legală. I-am explicat că nu primisem nimic și nu autorizasem nicio vânzare.
După plecarea lui, Cătălin a început să plângă.
— Mamă, nu mai am de unde să-i dau. Am și alte datorii. Am crezut că dacă vând casa, scap de toate.
— Cât datorezi, de fapt?
A scos telefonul și mi-a arătat sumele. Împrumuturi făcute după divorț, rate restante și bani luați de la cunoscuți. Aproape șaptezeci de mii de lei în total.
— De ce nu mi-ai spus?
— Mi-a fost rușine.
— Dar să mă dai afară din casă nu ți-a fost rușine?
N-a avut răspuns.
În seara aceea am deschis sertarul în care păstram actele casei. După moartea lui Gheorghe, succesiunea fusese dezbătută. Eu aveam partea mea din bunul comun și cota moștenită de la soț, iar Cătălin avea și el o cotă din partea tatălui său. Nu putea vinde întreaga casă fără acordul meu, dar nici eu nu puteam pretinde că el nu avea niciun drept asupra ei.
Am mers împreună la un notar, care ne-a explicat situația. I-am spus clar că nu vreau să vând și că nu semnez nicio împuternicire. Cătălin a aflat că înțelegerea făcută de el nu mă obliga să înstrăinez locuința.
În zilele următoare, și-a vândut mașina, a găsit un serviciu suplimentar și a încheiat cu cumpărătorul o înțelegere scrisă pentru restituirea celor douăzeci de mii de lei în rate. Pentru celelalte datorii a început să negocieze termene de plată. Nu s-a rezolvat totul peste noapte.
Eu i-am pus o singură condiție ca să mai locuiască temporar cu mine: să înceteze orice presiune legată de casă și să-și caute o locuință separată. După o lună, s-a mutat într-o cameră închiriată, aproape de serviciu.
În ziua plecării, a găsit pe prispă cele două fotolii ale tatălui său.
— Mamă, pot să iau unul? Să am ceva făcut de tata?
Am privit lemnul lustruit de atâția ani de mâini și de vreme.
— Nu, Cătăline. Nu încă.
A coborât ochii.
— Înțeleg.
Era prima dată când accepta un refuz fără să încerce să mă facă să mă simt vinovată.
Au trecut câteva luni. Cătălin muncește, își plătește datoriile și vine uneori să mă ajute în grădină. Nu i-am achitat eu împrumuturile și nici nu i-am promis că voi vinde vreodată casa. Relația noastră nu s-a vindecat complet, dar măcar a început să fie construită pe adevăr.
Într-o sâmbătă dimineață, a venit cu o pungă de ceai și s-a oprit lângă fotoliul gol.
— Mamă, pot să stau puțin aici?
I-am făcut semn să se așeze.
Am adus două cești. Pe a lui Gheorghe, cea albastră, am păstrat-o pentru mine. Lui Cătălin i-am dat una albă, din dulap.
— Tata de ce bea mereu două cești sâmbăta? m-a întrebat.
I-am povestit ce-mi spusese Gheorghe cu mulți ani în urmă: prima era pentru el, iar a doua pentru omul alături de care voia să îmbătrânească.
Cătălin a rămas multă vreme tăcut.
— Eu am crezut că tot ce a lăsat tata mi se cuvine, a spus în cele din urmă. Nici nu m-am gândit ce înseamnă pentru tine.
— Tatăl tău ți-a lăsat mai mult decât o parte dintr-o casă. Sper să înțelegi asta cândva.
N-a promis nimic. A băut ceaiul și, înainte să plece, a reparat treapta de lemn care scârțâia de câteva săptămâni.
În seara aceea am rămas singură pe prispă, cu trandafirii lui Gheorghe în față și cu liniștea pe care aproape o pierdusem.
Casa era tot acolo. Nu pentru că fiul meu mi-o îngăduise, ci pentru că avusesem curajul să-i spun nu.
Iar a doua ceașcă nu mai era doar amintirea unui om pe care îl iubisem. Era și locul pe care îl puteam oferi din nou fiului meu, atunci când avea să învețe să vină ca un oaspete binevenit, nu ca un stăpân.