Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pentru câteva secunde, nimeni n-a spus nimic. Un ospătar s-a apropiat să strângă cioburile, iar Cornelia a rămas nemișcată, cu mâna întinsă în locul unde ținuse paharul.
— Petre, nu știu despre ce vorbești, a murmurat ea.
— Ba știi foarte bine. Nasturii aceștia au fost făcuți special pentru atelierul soției mele. Ramura cu trei frunze era semnul ei. Nu există două rochii identice.
Am privit mâneca rochiei, apoi chipul soacrei mele.
— Mamă Cornelia, rochia aceasta a fost a dumneavoastră?
— Nu! a răspuns prea repede. Adică… a fost la mine o vreme. Dar asta s-a întâmplat acum foarte mulți ani.
Daniel s-a apropiat.
— Mamă, ce se întâmplă?
Domnul Petre ne-a făcut semn să ne retragem câțiva pași, într-un colț mai liniștit al restaurantului.
— Nu vreau să stric petrecerea lui Daniel, a spus. Dar rochia aceasta are o poveste pe care Cornelia o cunoaște.
Soacra mea și-a strâns poșeta la piept.
— Petre, te rog. Nu aici.
— Atunci spune adevărul, Cornelia. Măcar acum.
Bărbatul s-a întors spre mine.
— Soția mea, Ileana, avea un atelier de croitorie. Făcea rochii la comandă, pentru femei care voiau ceva deosebit. Fiecare piesă avea nasturii aceștia, cu ramura gravată.
Am atins unul dintre nasturi.
— Și rochia mea?
— A fost ultima rochie pe care a terminat-o înainte să se îmbolnăvească grav. O lucrase pentru o clientă care nu a mai venit s-o ridice. Ileana a păstrat-o, fiindcă îi era foarte dragă.
Vocea i s-a schimbat.
— Cu puțin înainte să moară, a rugat-o pe Cornelia să o păstreze până când voi hotărî ce fac cu lucrurile rămase în atelier. Eram copleșit atunci și nu mă puteam ocupa de toate.
Cornelia a coborât privirea.
— Mi-a spus că pot să iau rochia acasă.
— S-o păstrezi, Cornelia. Nu s-o vinzi.
Daniel a privit-o uluit.
— Mamă, ai vândut lucrurile unei femei care avea încredere în tine?
— Nu am vândut-o atunci! a izbucnit ea. Am ținut-o ani întregi în dulap. Nici măcar nu am purtat-o!
— Și cum a ajuns la magazin? am întrebat.
Cornelia a ezitat, apoi s-a așezat pe un scaun.
— Acum câteva luni am făcut ordine. Am dus mai multe haine vechi la un magazin care cumpără îmbrăcăminte folosită. Era și rochia aceea printre ele.
— De ce nu mi-ai spus? a întrebat domnul Petre.
— Pentru că am crezut că ai uitat de ea! Trecuseră aproape patruzeci de ani!
Petre a clătinat încet din cap.
— De Ileana n-am uitat niciodată. Și nici de ultima ei rochie.
Am privit materialul bleumarin, croiala atent lucrată și nasturii argintii. Cu câteva minute înainte, Cornelia râsese de mine pentru că purtam o haină veche. Acum aflam că tocmai ea o înstrăinase fără să aibă dreptul.
— Mamă Cornelia, dumneavoastră știați ce rochie port?
— Nu am recunoscut-o imediat, Silvia. Am văzut doar că era veche.
— Dar când domnul Petre a pomenit nasturele, ați înțeles.
Nu mi-a răspuns.
Daniel s-a așezat lângă mama lui.
— De ce ai ascuns asta? Și de ce ai simțit nevoia s-o umilești pe Silvia în fața tuturor?
— Am vrut doar să arătați bine! Era petrecerea ta!
— Silvia arăta bine, mamă. Eu eram mândru de ea înainte să aflăm povestea rochiei.
Cornelia și-a șters ochii cu o batistă.
— Toată viața am încercat să par mai importantă decât eram. Ileana avea un atelier frumos, cliente elegante, lucruri pe care eu nu mi le permiteam. Mă primea acolo, mă ajuta, iar eu mă simțeam mereu inferioară.
Domnul Petre a privit-o surprins.
— Ileana te considera prietena ei.
— Știu. Dar eu mă comparam mereu cu ea. Și, după ce a murit, am păstrat rochia fiindcă îmi amintea de tot ce nu avusesem.
Am rămas tăcută. Pentru prima dată, vedeam în spatele aroganței Corneliei o nesiguranță veche. Dar asta nu ștergea felul în care mă tratase treizeci de ani.
— Faptul că v-ați simțit inferioară nu vă dădea dreptul să mă faceți și pe mine să mă simt așa, i-am spus.
Cornelia a ridicat privirea.
— Silvia, eu…
— M-ați judecat pentru că am fost vânzătoare, pentru că nu mi-am cumpărat haine scumpe și pentru că am preferat să economisesc. Dar niciodată nu m-ați întrebat câte lucruri am făcut eu și Daniel împreună cu banii aceia.
Daniel mi-a luat mâna.
— Și nici nu trebuie să mai dai explicații, Silvia.
Domnul Petre s-a apropiat de mine.
— Doamnă Silvia, aș vrea să vă rog ceva. Mi-ați permite să cumpăr rochia de la dumneavoastră? Aș vrea s-o păstrez ca amintire a soției mele. Vă ofer cât considerați că este corect.
Am privit spre Daniel.
— Domnule Petre, am cumpărat-o cu 150 de lei. Dacă doriți s-o recuperați, nu vreau să câștig bani din amintirea dumneavoastră.
— Nu despre bani este vorba. Pentru mine valorează mult mai mult.
— Atunci, după petrecere, o putem duce la dumneavoastră. Nu am știut că aparținuse soției dumneavoastră.
Petre a zâmbit cu ochii umezi.
— Vă mulțumesc. Dar aș vrea să o purtați până la sfârșitul serii. Ileana ar fi fost fericită să vadă că munca ei este încă apreciată.
Ne-am întors la petrecere. Daniel a fost chemat să primească o diplomă de recunoștință pentru cei treizeci și doi de ani petrecuți în fabrică.
În discursul lui, le-a mulțumit colegilor, apoi s-a întors spre mine.
— Și vreau să-i mulțumesc Silviei, soția mea. În toți acești ani, ea a fost omul care m-a sprijinit când veneam obosit acasă, când aveam probleme la serviciu și când nu știam dacă vom reuși să plătim toate cheltuielile.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— În seara asta poartă o rochie de 150 de lei, a continuat Daniel, zâmbind. Și pentru mine este cea mai frumoasă femeie din încăpere. Nu pentru rochie, ci pentru omul care este.
Invitații au aplaudat, iar eu am simțit pentru prima dată în seara aceea că pot respira liniștită.
Cornelia a rămas la locul ei. Nu a mai făcut niciun comentariu.
După petrecere, am dus rochia la domnul Petre. Am stabilit să ne întâlnim la fostul atelier al soției lui, pe care îl păstrase ca spațiu de depozitare.
Acolo ne-a arătat fotografii cu Ileana, câteva modele desenate de mâna ei și o cutie cu nasturi identici.
— Avea obiceiul să spună că o rochie bună nu trebuie să fie scumpă ca să fie frumoasă, ne-a povestit. Trebuie doar să fie făcută cu grijă și purtată cu bucurie.
Am zâmbit. Parcă descria exact motivul pentru care o cumpărasem.
Domnul Petre a acceptat să-mi restituie cei 150 de lei și a păstrat rochia, după ce am lămurit împreună proveniența ei. Mi-a mulțumit încă o dată, iar eu i-am spus că mă bucur că o piesă atât de importantă pentru el se întorsese acasă.
Câteva zile mai târziu, Cornelia a venit la noi.
Nu purta colierul masiv și nici hainele elegante cu care obișnuia să impresioneze.
S-a așezat în sufragerie și m-a privit.
— Silvia, am venit să-mi cer iertare.
Am așteptat să continue.
— Te-am judecat ani întregi pentru lucruri care nu aveau nicio importanță. M-am purtat urât cu tine și am făcut-o fiindcă mă temeam mereu că oamenii mă vor considera mai puțin valoroasă dacă nu par bogată sau importantă.
— M-a durut, mamă Cornelia. Nu doar ce ați spus la petrecere, ci tot ce ați spus în ultimii treizeci de ani.
— Știu. Și nu pot schimba trecutul.
— Nu. Dar puteți schimba felul în care vă purtați de acum înainte.
Cornelia a încuviințat.
— Vreau să încerc.
Nu am îmbrățișat-o imediat și nici nu i-am spus că totul era uitat. Dar am acceptat să bem o cafea împreună.
În lunile următoare, Cornelia a devenit mai atentă la vorbele ei. Când o vecină a comentat că purtam o haină veche, soacra mea i-a răspuns că o femeie nu trebuie judecată după eticheta de pe haine.
Am privit-o surprinsă. Nu mai auzisem niciodată asemenea cuvinte din gura ei.
Daniel, între timp, s-a obișnuit cu viața de pensionar. Am început să facem plimbări lungi, să vizităm rudele pe care nu le mai văzuserăm de ani întregi și să ne bucurăm de lucruri simple.
Într-o după-amiază, am trecut din nou pe lângă magazinul de unde cumpărasem rochia.
Daniel s-a oprit în fața vitrinei.
— Silvia, intrăm să vedem dacă mai găsim vreo comoară?
Am râs și l-am luat de braț.
— Intrăm. Dar de data asta îți aleg și ție ceva.
Am intrat împreună, fără să ne pese cât costau hainele sau ce ar fi spus altcineva despre ele.
Rochia bleumarin își găsise locul lângă amintirile unei femei care o cususe cu drag. Iar eu rămăsesem cu ceva mai important decât o haină frumoasă: certitudinea că nu trebuie să par bogată pentru a fi respectată.
După treizeci de ani de căsnicie, aveam lângă mine un soț care mă prețuia exact așa cum eram. Și asta valora mai mult decât orice rochie din lume.