Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andreea a luat plicul alb, dar nu l-a deschis imediat. Privea dincolo de poarta înaltă, spre vila cu ferestre mari și mașinile parcate în curte.
— Vreau să vorbesc cu mama mea, a repetat. Măcar cinci minute.
Bărbatul a oftat.
— Domnișoară, mă numesc Sorin. Sunt soțul doamnei Carmen. Ea știe cine ești, dar nu dorește să te primească.
Andreea a simțit că i se înmoaie picioarele.
— Dar i-am scris! I-am spus că sunt fiica ei!
— A citit mesajul. Tocmai de aceea a pregătit plicul.
Cu mâinile tremurânde, Andreea l-a desfăcut.
Înăuntru se afla o scrisoare scurtă și o hârtie pe care erau trecute câteva date de contact.
A început să citească.
“Andreea, știu că ai multe întrebări și înțeleg că vrei să mă cunoști. Dar viața mea este alta acum. Am o familie, doi copii și nu vreau să redeschid trecutul. Nu pot să-ți ofer locul pe care îl cauți în casa mea. Te rog să respecți această decizie.”
Andreea a citit rândurile de două ori.
— Nu poate fi adevărat, a șoptit.
Sorin a privit-o cu o expresie stânjenită.
— Îmi pare rău. Nu este o situație ușoară.
— Și datele acestea? Ce sunt?
— Contactul unui consilier și al unei persoane care te poate ajuta să găsești o locuință temporară, dacă ai nevoie.
Andreea a ridicat privirea.
— Deci mama mea îmi oferă un loc unde să dorm, dar nu vrea să mă vadă?
— Nu vreau să vorbesc în numele ei mai mult decât mi-a cerut.
În acel moment, la una dintre ferestrele vilei a apărut o femeie elegantă, cu părul prins la spate.
Andreea a recunoscut-o imediat din fotografii.
— Carmen! a strigat. Sunt eu, Andreea!
Femeia a rămas câteva secunde lângă fereastră, apoi a tras perdeaua.
Gestul acela a durut-o mai tare decât scrisoarea.
— Vă rog să plecați, a spus Sorin încet. Nu vreau să chem pe nimeni și să transformăm întâlnirea într-un conflict.
Andreea și-a luat valiza și s-a îndepărtat de poartă.
A mers până la prima stație de autobuz, unde s-a așezat pe o bancă. Era aproape seară, iar telefonul avea bateria descărcată.
Nu știa unde să meargă.
În minte îi răsunau cuvintele pe care i le spusese lui Vasile înainte să plece.
— Ușor de spus când tu ai rămas mecanic toată viața!
Și replica aceea crudă, aruncată la poartă:
— Nu mai vreau să trăiesc ca voi, în sărăcie!
Își amintea chipul tatălui ei adoptiv, felul în care coborâse ochii și totuși îi urase să aibă grijă de ea.
A scos telefonul și a văzut trei apeluri pierdute de la Elena.
Nu avusese curaj să răspundă.
Apoi a observat un mesaj de la Vasile.
“Fata tatei, sper că ai ajuns cu bine. Dacă ai nevoie de ceva, sună-ne. Nu contează cât este ceasul.”
Andreea a început să plângă.
A sunat-o pe Elena.
— Mamă…
— Andreea! Ești bine? Unde ești?
— Nu m-a primit.
Elena a tăcut câteva clipe.
— Ești într-un loc sigur?
— Da. Sunt într-o stație. Nu știu ce să fac.
— Spune-mi unde ești. Venim după tine.
— Mamă, după tot ce v-am spus…
— Discutăm despre asta când ajungi acasă. Acum vreau doar să știu că ești bine.
Vasile și Elena au plecat imediat cu mașina lor veche. Au ajuns după aproape două ore.
Când i-a văzut coborând, Andreea a rămas nemișcată lângă valiză.
Vasile s-a apropiat primul.
— Hai, fata tatei. E frig. Urcă în mașină.
Andreea l-a privit cu ochii roșii.
— Tată, îmi pare rău pentru ce ți-am spus.
— Știu că îți pare rău. Dar vorbele acelea au durut.
— Am fost îngrozitoare cu voi.
Vasile a luat valiza și a pus-o în portbagaj.
— Ai fost nedreaptă. Despre asta trebuie să vorbim. Dar nu te lăsăm singură într-o stație ca să-ți dăm o lecție.
Pe drum, Andreea le-a povestit totul.
Le-a arătat scrisoarea și le-a spus cum Carmen o privise de la fereastră, apoi închisese perdeaua.
Elena a ascultat-o fără să o întrerupă.
— Mamă, am crezut că, dacă este bogată, o să-mi ofere tot ce n-am avut, a recunoscut Andreea.
— Și ce crezi acum?
— Că am confundat banii cu dragostea.
Elena i-a strâns ușor mâna.
— Nu trebuie să te rușinezi că ai vrut să-ți cunoști mama biologică. Era firesc să ai întrebări. Dar nu era drept să ne disprețuiești pentru că noi nu avem averea ei.
— Știu. Și vreau să repar ce am stricat.
Când au ajuns acasă, Andreea a intrat în camera în care crescuse.
Patul era făcut, iar pe noptieră se afla fotografia ei de la absolvirea liceului, înrămată de Vasile.
Nimeni nu-i aruncase lucrurile. Nimeni nu-i transformase camera într-un depozit.
Dar nici nu s-au prefăcut că plecarea ei nu se întâmplase.
A doua zi, la micul dejun, Vasile a deschis discuția.
— Andreea, noi te iubim. Dar ai douăzeci și trei de ani și trebuie să începi să-ți asumi responsabilitatea pentru alegerile tale.
— Ai dreptate, tată.
— Dacă vrei să locuiești aici până termini facultatea, poți. Dar vrem să contribui la treburile casei și să-ți faci un plan pentru viitor. Nu mai acceptăm să fim umiliți pentru că avem o casă modestă.
Andreea a încuviințat.
— Vreau să-mi caut un serviciu cu program redus. Și vreau să vă ajut cu cheltuielile, cât pot.
Elena a zâmbit slab.
— Nu vrem să ne plătești pentru că te-am crescut. Vrem doar să înțelegi că într-o familie oamenii se respectă și se ajută.
În săptămânile următoare, Andreea a început să lucreze câteva ore pe zi la un magazin de articole pentru casă. Nu câștiga mult, dar pentru prima dată își plătea singură o parte dintre cheltuieli.
A început să-l ajute pe Vasile la curățenia din curte și pe Elena să organizeze comenzile de croitorie.
Într-o după-amiază, a găsit-o pe mama adoptivă aplecată deasupra unei rochii pe care trebuia s-o termine pentru o clientă.
— Mamă, pot să te ajut cu ceva?
— Poți să-mi pregătești materialele, dacă vrei.
Andreea s-a așezat lângă ea.
— Știi, când eram mică, credeam că toate mamele știu să coasă rochii frumoase.
Elena a râs.
— Nu toate. Dar eu am învățat de nevoie.
— Și mie mi-ai făcut toate rochiile pentru serbări.
— Da. Uneori stăteam până târziu ca să le termin.
Andreea a privit mâinile mamei, cu degetele obosite de atâția ani de muncă.
— Nu ți-am mulțumit niciodată pentru asta.
— Nu era nevoie să-mi mulțumești atunci. Erai copilul meu.
— Dar acum sunt adultă. Și vreau să-ți spun că îmi pare rău că m-am rușinat de munca ta.
Elena a lăsat acul jos și a îmbrățișat-o.
Câteva luni mai târziu, Andreea a primit un mesaj de la Carmen.
Era scurt.
“Sper că ești bine. Dacă dorești, putem discuta într-o zi, într-un loc neutru. Nu îți pot promite mai mult.”
Andreea l-a citit de mai multe ori.
Nu a răspuns imediat.
Seara, le-a arătat mesajul părinților adoptivi.
— Nu știu dacă vreau să o văd, a spus.
Vasile a privit-o cu blândețe.
— Nu trebuie să hotărăști acum.
— Dacă mă duc, o să vă supărați?
Elena a clătinat din cap.
— Nu, Andreea. Ai dreptul să-ți cunoști trecutul. Dar să nu mai confunzi niciodată faptul că cineva are bani cu faptul că te va iubi.
Andreea a ales să-i răspundă lui Carmen că are nevoie de timp.
Nu a închis definitiv ușa unei eventuale întâlniri, dar nici nu și-a mai pus viața în așteptare pentru promisiunea unei femei care nu era pregătită să o primească.
Într-o duminică, familia s-a adunat în curtea casei vechi.
Vasile reparase banca de lângă poartă, iar Elena plantase câteva flori noi.
Andreea a scos telefonul și le-a făcut o fotografie.
— Stați puțin, vreau una cu voi doi.
— Dar de ce? a întrebat Vasile, râzând.
— Pentru că vreau să am o fotografie cu părinții mei.
Elena a privit-o emoționată.
— Cu părinții tăi?
— Da, mamă. Cu oamenii care m-au crescut, m-au iubit și au venit după mine chiar și atunci când nu meritam să fiu iertată atât de repede.
Vasile și-a trecut brațul pe după umerii soției.
— Hai, fă fotografia, fata tatei.
Andreea a zâmbit și a apăsat pe ecran.
Casa avea aceiași pereți vechi, aceeași poartă de lemn și aceeași sobă pentru iarnă. Nu devenise mai mare și nici mai luxoasă.
Dar Andreea nu o mai privea ca pe un loc de care trebuia să fugă.
Înțelesese că părinții ei nu îi datorau o viață bogată, iar ea nu le datora recunoștință oarbă, ci respectul pe care orice om îl merită.
Și, pentru prima dată după multă vreme, când cineva a întrebat-o unde locuiește, nu a mai încercat să ascundă adevărul.
— Acasă, la părinții mei, a răspuns simplu.