Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am ridicat bilețelul de pe cutie și am continuat să citesc. Scrisul lui Gheorghe era ușor tremurat, dar l-aș fi recunoscut dintre o mie.
“Pentru Ileana, când eu nu voi mai putea să-i spun cât de mult a însemnat pentru mine că am rămas împreună, chiar și după ce am pierdut-o pe Elena.”
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Florin stătea încă în prag, cu șapca în mână.
— Doamnă Ileana, vreți să chem pe cineva?
— Nu, dragul meu. Sunt bine. Doar că nu mă așteptam să găsesc ceva de la soțul meu.
— Dacă doriți, pot să vă las singură. Am vrut doar să vă aduc pachetul.
L-am invitat să se așeze câteva minute, dar a refuzat politicos.
— Ana mă așteaptă acasă. Vă las să descoperiți liniștită ce este înăuntru.
Înainte să plece, a scos din buzunar cei 150 de lei pe care îi plătise pentru canapea.
— Vreau să vi-i dau înapoi. După ce am găsit pachetul, m-am gândit că poate vreți să recuperați canapeaua.
Am privit banii, apoi chipul lui sincer.
— Nu, Florin. Canapeaua este a voastră. Eu am vândut-o de bunăvoie. Dar îți mulțumesc că ai fost cinstit.
— Dacă vă răzgândiți, mă sunați. Nu am apucat să schimb nimic la ea.
După plecarea lui, am dus cutia în sufragerie și m-am așezat pe singurul fotoliu rămas lângă fereastră.
Am ridicat capacul.
Înăuntru erau douăzeci de plicuri mici, legate cu o panglică albastră, o fotografie și o cutiuță de catifea.
Pe fiecare plic era scrisă aceeași dată: 16 aprilie.
Dar anii erau diferiți.
Primul era de acum douăzeci de ani, din perioada în care cumpăraserăm canapeaua.
L-am desfăcut cu grijă.
“Elena noastră ar fi împlinit astăzi optsprezece ani. Mă întreb ce meserie și-ar fi ales. Ileana a cumpărat flori pentru ea, dar n-a vrut să vorbim despre asta. Am lăsat-o în pace, deși aș fi vrut s-o țin în brațe.”
Am dus hârtia la piept.
În fiecare an, de ziua Elenei, mergeam la cimitir. Gheorghe venea cu mine, dar rareori spunea ceva.
Crezusem că tăcerea lui însemna că reușise să accepte pierderea mai bine decât mine.
Acum înțelegeam cât de mult mă înșelasem.
Am deschis al doilea plic.
“Astăzi Elena ar fi avut nouăsprezece ani. Mariana a venit acasă cu prima ei diplomă importantă. Am fost atât de mândru de ea! Apoi m-am gândit că, dacă Elena ar fi trăit, am fi avut două fete care să ne umple casa de bucurie.”
Am continuat să citesc.
Gheorghe scrisese câte o scrisoare în fiecare an, de ziua fiicei noastre pierdute.
Uneori povestea ce făcuse Mariana. Alteori își amintea cum Elena râdea când o ridica pe umeri sau cum îi cerea să-i citească aceeași poveste de trei ori.
Într-un plic scria că mă auzise plângând noaptea și nu știuse cum să mă ajute.
În altul mărturisea că îi era teamă să pronunțe numele Elenei, fiindcă mă vedea cum mă schimbam la față.
Și, cu fiecare scrisoare, descopeream un Gheorghe pe care îl cunoscusem, dar pe care nu îl înțelesesem pe deplin.
Am deschis cutiuța de catifea.
Înăuntru era o brățară mică de argint, cu o inimioară.
Am recunoscut-o imediat.
Fusese a Elenei. I-o cumpăraserăm pentru a patra aniversare, ultima pe care o petrecuserăm împreună.
După înmormântare o căutasem peste tot, dar Gheorghe îmi spusese că probabil se pierduse printre lucrurile duse la spital.
O păstrase el.
Am izbucnit în plâns.
Nu pentru că îmi ascunsese brățara, ci pentru că înțelesesem cât de singuri fuseserăm amândoi în aceeași durere.
Am sunat-o pe Mariana.
— Mamă, ce s-a întâmplat? m-a întrebat imediat.
— Vino, te rog, când poți. Am găsit ceva de la tata.
Fiica mea a ajuns după mai puțin de o oră.
Când a văzut cutia și scrisorile, s-a așezat lângă mine.
— Tata a scris toate astea?
— Da. În fiecare an, de ziua surorii tale.
Mariana a luat una dintre scrisori și a citit-o în liniște.
— Mamă, eu aproape că nu-mi amintesc de Elena. Eram atât de mică atunci. Dar tata îmi povestea uneori despre ea, când eram doar noi doi.
Am ridicat privirea.
— Îți povestea?
— Da. Îmi spunea că semănam cu ea când râdeam. Și că ar fi fost fericită să aibă o soră mai mică.
Am simțit un nod în gât.
— Mie nu-mi spunea niciodată lucrurile astea.
— Cred că îi era teamă să nu te rănească.
Am rămas amândouă tăcute.
Apoi Mariana a luat ultima scrisoare, cea scrisă în anul dinaintea morții lui Gheorghe.
Am desfăcut-o împreună.
“Elena noastră ar fi împlinit astăzi treizeci și șapte de ani. Ileana a pus iar flori lângă fotografia ei. Eu am rămas pe canapea și m-am gândit la toate lucrurile pe care nu am știut să i le spun soției mele.”
“Am păstrat aceste scrisori fiindcă mi-a fost teamă că, dacă le citește, va suferi din nou. Dar acum înțeleg că am greșit. Am crezut că trebuie să fiu puternic pentru amândoi, când poate ar fi trebuit doar să plângem împreună.”
“Dacă într-o zi Ileana va găsi cutia, vreau să știe că n-am uitat-o niciodată pe Elena. Și că nu am iubit-o mai puțin pe Mariana pentru că mi-am amintit mereu de sora ei.”
Ultimele rânduri erau adresate mie.
“Ileana, dacă citești asta după ce eu nu voi mai fi, să nu-ți pară rău că ai vândut canapeaua. Nu în ea au rămas amintirile noastre. Ele sunt în tine, în Mariana și în toate zilele în care ne-am iubit, chiar și când n-am știut să ne spunem ce simțim.”
Mariana m-a îmbrățișat strâns.
Am plâns amândouă, dar pentru prima dată după mulți ani am vorbit deschis despre Elena.
I-am povestit Marianei cum sora ei mai mare obișnuia să ascundă jucării sub pernă și cum îl aștepta pe Gheorghe la ușă, cu brațele întinse.
Mariana mi-a spus ce își amintea ea: o rochiță galbenă, o păpușă cu părul încâlcit și o voce care îi cânta seara.
Nu știam dacă toate amintirile ei erau exacte. Dar nu mai conta. Era prima dată când puteam vorbi despre copilul pierdut fără să ne oprim de teamă că o vom răni pe cealaltă.
În zilele următoare am așezat scrisorile într-un album, împreună cu fotografiile Elenei și ale lui Gheorghe.
Brățara de argint am pus-o într-o cutie mică, lângă fotografia de la ultima aniversare a fetiței.
Am sunat și la Florin, ca să-i mulțumesc încă o dată.
— Dacă nu ați fi fost atât de cinstit, poate că n-aș fi aflat niciodată ce păstrase soțul meu.
— Mă bucur că v-am putut ajuta, doamnă Ileana. Ana a întrebat dacă sunteți bine.
Am zâmbit.
— Spune-i că sunt bine. Și că sper să se bucure mult timp de canapeaua aceea.
Florin a râs.
— Deja și-a făcut un colț al ei, cu o păturică și câteva cărți.
Am închis telefonul cu inima mai ușoară.
Câteva săptămâni mai târziu, Mariana m-a ajutat să cumpăr o canapea nouă. Era mai mică, mai comodă și avea o culoare deschisă.
În prima seară, m-am așezat pe ea cu albumul în brațe.
Am privit fotografia în care Gheorghe o ținea pe Elena pe umeri, iar eu stăteam lângă ei, râzând.
Nu mai aveam canapeaua veche. Dar aveam ceva ce nu știusem că îmi lipsește: cuvintele soțului meu, păstrate cu grijă timp de douăzeci de ani.
Și am înțeles că Gheorghe nu ținuse atât de mult la acea mobilă fiindcă era comodă sau fiindcă nu voia să cheltuiască bani.
O păstrase fiindcă acolo își găsise loc pentru o durere pe care nu știuse cum să o împartă cu mine.
Am închis albumul și am așezat fotografia pe noptieră.
În seara aceea, pentru prima dată după moartea lui, am adormit în dormitorul nostru, fără să simt că îl părăsesc dacă nu mai dorm pe canapeaua lui.
Gheorghe nu mai era lângă mine, iar Elena nu avea să se întoarcă niciodată. Dar amândoi rămâneau parte din viața mea, prin amintiri pe care nu mai trebuia să le ascund.
Iar a doua zi am sunat-o pe Mariana și am invitat-o să bem cafeaua împreună, pe canapeaua cea nouă.