Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin și-a lăsat geanta lângă scară și a făcut un pas spre mine, cu brațele întinse.
— Adriana, nici nu știi cât mi-a fost dor de casa asta!
— Nu te grăbi, Cătălin. Nu te-am chemat înăuntru ca să te muți.
Zâmbetul i-a dispărut.
Am luat dosarul de pe consola din hol și l-am condus în sufragerie.
— Așază-te. Avem de lămurit câteva lucruri înainte de următoarea întâlnire cu avocații.
— Adriana, eu am venit să-mi cer iertare, nu să discutăm despre acte.
— Atunci începe prin a-mi spune adevărul. De ce ai plecat de la Bianca?
Cătălin s-a așezat pe marginea canapelei.
— Ne-am certat. Nu ne potrivim deloc. Totul era frumos cât timp ne vedeam câteva ore, dar când am început să locuim împreună, lucrurile s-au schimbat.
— În ce fel?
— Bianca vrea să fiu permanent lângă ea. Are nevoie de bani, de ajutor, de atenție. Mă sună la serviciu, îmi reproșează că lipsesc. Nu mai am liniște.
L-am privit fără să spun nimic.
— Și atunci te-ai gândit să te întorci aici, unde aveai liniște?
— Mi-am dat seama ce am pierdut.
— Ce anume, Cătălin? Pe mine sau viața în care eu mă ocupam de toate, iar tu puteai să faci ce voiai?
A coborât privirea.
— Nu este corect să spui asta.
— Nici să aduci o femeie însărcinată în casa noastră și să-mi spui că te-ai săturat de mine nu a fost corect.
A rămas tăcut.
Am deschis dosarul.
— Am aici situația ratelor plătite în ultimele patru luni, cheltuielile pentru Rareș și documentele pregătite pentru divorț și împărțirea bunurilor.
Cătălin s-a uitat la hârtii, apoi la mine.
— Nu putem să uităm de divorț? Putem încerca din nou.
— Tu ai început o altă viață, Cătălin. Ai un copil pe drum și un fiu de șaisprezece ani pe care aproape că nu l-ai mai căutat.
— O să repar lucrurile cu Rareș.
— De ce nu ai început până acum?
— Nu știam cum să vorbesc cu el.
— Aveai numărul lui. Știai unde locuiește. Știai când are antrenamente. Nu ți-a interzis nimeni să fii tată.
Cătălin și-a trecut mâinile peste față.
— Mi-e rușine de ce am făcut.
— Rușinea nu ține loc de responsabilitate.
Am întors spre el prima pagină a dosarului.
— Avocata mea a pregătit o propunere privind casa. Eu vreau să rămân aici cu Rareș și să preiau creditul, dacă banca aprobă și putem stabili o compensare corectă pentru partea ta.
— Vrei să-mi iei casa?
Am rămas surprinsă de întrebare.
— Casa pentru care am plătit amândoi cincisprezece ani? Nu vreau să-ți iau nimic. Vreau să stabilim legal ce revine fiecăruia.
— Dar dacă eu vreau să mă întorc?
— Nu mai este o decizie pe care o poți lua singur.
Atunci a privit spre geanta lăsată în hol.
— Bianca m-a dat afară din apartament, a spus încet.
Am închis dosarul.
— Asta nu mi-ai spus.
— Am avut o ceartă urâtă. I-am spus că nu mai suport situația și că poate am făcut o greșeală plecând de acasă. Mi-a cerut să plec.
— Și unde ai dormit aseară?
— La un coleg.
În sfârșit, înțelegeam de ce venise cu bagajul.
— Deci nu te-ai întors doar fiindcă îți era dor de mine. Te-ai întors și fiindcă nu mai aveai unde să stai.
— Adriana, te rog, nu spune asta.
— Dar este adevărat?
N-a răspuns.
— Dacă Bianca nu te-ar fi dat afară, ai fi venit astăzi să-mi ceri iertare?
A rămas cu ochii în pământ.
Tăcerea lui mi-a spus mai mult decât orice explicație.
— Cătălin, poți să-ți iei lucrurile personale care au rămas aici. Dar nu te poți muta înapoi.
— După douăzeci de ani, nici măcar o a doua șansă?
— Ai avut multe șanse să vorbești cu mine înainte să începi relația cu Bianca. Ai ales să mă minți aproape un an. Apoi ai venit cu ea în casa noastră și mi-ai spus că viața alături de mine te plictisește.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Am fost un prost.
— Poate. Dar eu nu mai vreau să plătesc pentru greșelile tale.
În acel moment, ușa de la intrare s-a deschis.
Rareș se întorsese de la antrenament.
Când și-a văzut tatăl pe canapea, s-a oprit.
— Ce cauți aici?
Cătălin s-a ridicat imediat.
— Rareș, băiete, mă bucur să te văd!
Fiul nostru nu s-a apropiat.
— Ai venit să-ți iei lucrurile?
— Am venit să vorbesc cu mama ta. Și cu tine, dacă vrei.
Rareș și-a lăsat geanta de sport lângă ușă.
— Acum vrei să vorbești?
— Știu că am lipsit. Îmi pare rău.
— Tata, acum două săptămâni am avut un concurs. Ți-am trimis mesaj cu ora și locul. Nici măcar nu mi-ai răspuns.
Cătălin a închis ochii.
— Am văzut mesajul. Eram prins cu problemele mele.
— Mereu ai problemele tale. Și eu când mai intru în viața ta?
Am simțit că mi se strânge inima, dar nu am intervenit. Era o discuție pe care Rareș avea dreptul s-o poarte cu tatăl lui.
— Vreau să repar relația noastră, a spus Cătălin.
— Atunci nu-mi mai promite. Sună-mă când spui că mă suni. Vino când spui că vii. Atât.
Rareș și-a luat geanta și a urcat în camera lui.
Cătălin s-a așezat din nou.
— Nu credeam că mă urăște atât de mult.
— Nu te urăște. Este rănit. Și are nevoie să vadă că îți pasă, nu doar să audă asta.
După câteva minute, Cătălin și-a luat geanta.
— O să discut cu avocata mea despre propunerea pentru casă.
— Bine.
La ușă s-a întors spre mine.
— Adriana, chiar nu mai există nicio șansă pentru noi?
L-am privit pe omul alături de care trăisem douăzeci de ani.
— Eu nu mai vreau să fiu soția ta, Cătălin. Dar sper să înveți să fii un tată bun pentru copiii tăi.
A plecat fără să mai insiste.
În lunile următoare, divorțul s-a încheiat. Am stabilit prin acord aspectele pe care le-am putut soluționa amiabil, iar pentru casă am continuat procedurile necesare împărțirii bunurilor și preluării creditului.
Banca a analizat veniturile mele și a aprobat refinanțarea în condițiile convenite. Am plătit lui Cătălin compensația stabilită pentru partea sa, folosind economiile mele și un împrumut bancar suplimentar.
Nu a fost simplu. Ratele au rămas o responsabilitate serioasă, dar casa a rămas locuința mea și a lui Rareș.
Cătălin s-a mutat într-un apartament mai mic. A reluat treptat legătura cu fiul nostru, fără să-l mai preseze să-l ierte imediat.
La început, Rareș accepta doar întâlniri scurte. Apoi au început să meargă împreună la câte un meci sau să discute despre școală.
Nu toate promisiunile lui Cătălin au fost respectate perfect. Dar, când greșea, Rareș îi spunea direct, iar tatăl lui începuse să-și asume greșelile fără să caute scuze.
Despre Bianca am aflat doar ceea ce era necesar. A născut un băiețel sănătos, iar Cătălin a recunoscut copilul și și-a asumat obligațiile față de el.
Nu am încercat să aflu detalii despre relația lor. Nu mai era responsabilitatea mea să repar viața pe care el alesese să o înceapă.
Într-o după-amiază, la aproape un an de la ziua în care plecase, Rareș m-a găsit în curte, îngrijind câteva flori.
— Mamă, tata m-a întrebat dacă vreau să-mi cunosc fratele mai mic.
Am lăsat stropitoarea jos.
— Și tu ce i-ai spus?
— Că vreau să mă mai gândesc.
— Este în regulă. Nu trebuie să te grăbești.
Rareș s-a așezat pe treapta de la intrare.
— Tu te-ai supăra dacă l-aș cunoaște?
M-am așezat lângă el.
— Nu, iubitul meu. Copilul acela nu are nicio vină pentru ce s-a întâmplat între mine și tatăl tău.
— Știu. Dar nu vreau să te rănesc.
— Nu mă rănești dacă îți cunoști fratele. Relația voastră este separată de povestea noastră.
Rareș a zâmbit ușor.
— Atunci cred că o să accept.
L-am îmbrățișat.
În seara aceea am intrat în casă și am privit holul în care Cătălin își lăsase geanta de voiaj cu un an înainte.
Nu mai era acolo niciun bagaj. Nici dosarul cu actele divorțului.
Pe consola de lângă ușă se aflau doar cheile mele și o fotografie cu Rareș, făcută la ultimul lui concurs.
Am înțeles atunci că lecția pe care i-o dădusem lui Cătălin nu fusese o răzbunare.
Îl lăsasem să intre ca să-i arăt că nu mai putea hotărî singur când pleacă și când se întoarce în viața mea.
El alesese să înceapă de la zero cu altcineva. Eu alesesem să nu mai fiu locul în care se întoarce doar când lucrurile nu merg cum își imaginase.
Am stins lumina din hol și am urcat să-i spun noapte bună lui Rareș.
Casa era liniștită. Nu pentru că toate problemele dispăruseră, ci pentru că nu mai trăiam așteptând următoarea decizie a lui Cătălin.
După douăzeci de ani în care crezusem că familia mea depinde de prezența lui, învățasem că pot construi o viață bună și fără să accept să fiu a doua alegere a cuiva.