Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Știam că ați discutat să vă mutați, mamă Mariana. Dar nu știam că Alina v-a cerut să vindeți apartamentul ca să ne dați nouă banii, a continuat Radu.
Am rămas cu telefonul la ureche, neștiind ce să răspund.
— Eu nu vreau să mă mut, Radu. Aici este casa mea. Aici am trăit cu Petre și tot aici vreau să rămân cât mă pot descurca singură.
— Înțeleg. O să vorbesc cu Alina.
— Nu vreau să vă certați din cauza mea.
— Nu dumneavoastră ați început discuția asta. Trebuie să lămurim lucrurile între noi.
După ce am închis, m-am așezat pe marginea patului.
Nu știam dacă mă liniștise răspunsul lui Radu sau dacă urma să se supere și mai tare Alina.
În după-amiaza aceea l-am luat pe Andrei de la grădiniță, așa cum promisesem.
Mi-a arătat un desen cu o casă mare, un copac și trei oameni ținându-se de mână.
— Bunico, asta e camera mea cea nouă! O să am și un birou mare!
Am zâmbit și i-am mângâiat părul.
— Sper să ai o cameră frumoasă, puiule.
— Mami spune că o să fie gata până încep școala.
Nu i-am spus nimic despre discuția cu mama lui. Avea șase ani și nu trebuia să poarte grijile noastre.
Seara, când Alina a venit să-l ia, abia m-a salutat.
— Am aflat că ai vorbit cu Radu, mi-a spus.
— M-a sunat el. L-am întrebat dacă știe ce mi-ai propus.
— Acum o să creadă că eu vreau să te las pe drumuri.
— Dar tu mi-ai cerut să-mi vând singura locuință, Alina.
— Ți-am spus că poți sta cu noi!
— Pe canapeaua din sufragerie. Fără camera mea, fără lucrurile mele și fără să știu ce se întâmplă dacă nu ne înțelegem.
A strâns mânerul genții.
— Nu înțelegi cât de greu ne este.
— Ba înțeleg. Dar faptul că vouă vă este greu nu înseamnă că eu trebuie să rămân fără casă.
Alina nu a mai răspuns. L-a luat pe Andrei de mână și a plecat.
În seara aceea am stat mult timp lângă fereastră.
Mă uitam la blocurile din față și mă gândeam la anii în care eu și Petre munciserăm pentru apartamentul nostru.
Nu fusese niciodată o locuință luxoasă.
La început aveam mobilă cumpărată în rate, perdele cusute de mine și un aragaz vechi pe care îl reparam mereu.
Dar era al nostru.
Îmi aminteam cum Petre venea obosit de la serviciu și îmi spunea că mai avem puțin până terminăm de plătit.
Nu îmi imaginam că, după moartea lui, va trebui să explic de ce vreau să păstrez ceea ce construiserăm împreună.
În zilele următoare, Alina nu m-a sunat.
Eu ridicam telefonul de câteva ori pe zi, apoi îl puneam la loc.
Îmi venea să o caut, să-i spun că putem găsi altă soluție și că poate aș putea contribui cu ceva bani.
Dar mă opream.
Nu aveam economii ascunse. Aveam doar pensia din care plăteam facturile și medicamentele.
Într-o dimineață am deschis plicul cu cei 200 de lei pe care îi strânsesem pentru nepot.
Am numărat bancnotele și mi-am amintit de câte ori renunțasem la câte ceva ca să le pun deoparte.
Nu era o sumă mare. Pentru Alina probabil nici nu ar fi contat.
Pentru mine însemna trei luni de economii.
Am pus banii înapoi și am închis sertarul.
Sâmbătă după-amiază, cineva a bătut la ușă.
Era Alina.
Venise singură, fără Radu și fără Andrei.
— Putem vorbi, mamă?
Am poftit-o înăuntru.
S-a așezat pe scaunul de lângă fereastră și a început să răsucească fermoarul genții.
— Ne-am certat, mi-a spus după câteva minute.
— Tu și Radu?
A încuviințat.
— Mi-a spus că nu trebuia să-ți cer să vinzi apartamentul. Că noi trebuie să ne rezolvăm problemele, nu să te punem pe tine să plătești pentru ele.
Am ascultat-o fără să o întrerup.
— Suntem îngropați în rate, mamă. Creditul, facturile, grădinița… În fiecare lună mă sperii când văd câți bani mai avem.
Vocea i s-a frânt.
— Vreau ca Andrei să aibă lucruri pe care eu nu le-am avut. Și uneori mi se pare că nu facem destul pentru el.
Am simțit milă pentru fiica mea, dar și o durere pe care nu o puteam ascunde.
— Și mie mi-e frică, Alina.
A ridicat privirea.
— De ce?
— De facturi. De medicamente. De ziua în care poate nu o să mă mai pot descurca singură. Numai că tu îmi cereai să rămân fără casă ca să-ți fie ție mai puțin frică.
Alina a rămas tăcută.
Continua să răsucească fermoarul genții, până când mica piesă metalică s-a desprins.
A privit-o în palmă, apoi a pus-o deoparte.
— Eu am crezut că o să-ți fie mai bine cu noi.
— Poate că, într-o zi, voi avea nevoie să locuiesc cu voi. Dar vreau să fie o hotărâre luată împreună, nu prețul pe care trebuie să-l plătesc pentru camera nepotului meu.
Am respirat adânc.
— Nu vând apartamentul, Alina.
Fiica mea a coborât ochii.
— Am înțeles.
— Îl iubesc pe Andrei. O să-l iau de la grădiniță când pot, o să vă ajut cu ce mă pricep și, dacă îmi rămân bani, o să-i cumpăr câte ceva. Dar nu mai vreau să mă compari cu părinții lui Radu.
— Ei ne-au ajutat mult…
— Știu. Și mă bucur pentru voi. Dar eu nu am posibilitățile lor.
Alina și-a șters ochii.
Nu și-a cerut iertare imediat. Nici eu nu i-am cerut să o facă.
Am stat o vreme împreună, fără să știm cum să continuăm discuția.
La plecare, m-a îmbrățișat scurt.
Nu era îmbrățișarea caldă de altădată, dar nici nu a plecat trântind ușa.
În săptămânile următoare, am început să vorbim din nou, însă mai rar.
Uneori Alina mă suna să mă întrebe cum mă simt. Alteori îmi trimitea o fotografie cu Andrei.
Nu mai aducea vorba despre vânzarea apartamentului.
Am aflat că ea și Radu hotărâseră să amenajeze camera copilului treptat.
Au cumpărat mai întâi un birou simplu și un pat potrivit pentru vârsta lui. Dulapul urma să vină mai târziu.
Radu a montat singur mobilierul, într-un weekend.
Când am mers să văd camera, Andrei m-a tras de mână până lângă birou.
— Bunico, uite! Aici o să-mi fac temele!
Mi-a arătat sertarele și locul în care voia să-și țină creioanele.
— Este foarte frumos, puiule, i-am spus.
Și chiar era.
Nu avea mobilier făcut la comandă și nici toate lucrurile din devizul de peste 20.000 de lei.
Dar era camera unui copil fericit că avea un loc al lui.
Alina ne privea din ușă.
Nu am vorbit despre apartamentul meu în ziua aceea.
Nu voiam să stric bucuria nepotului.
Acasă, am pus din nou la loc fotografiile lui Petre și am șters praful de pe rama în care eram amândoi, în fața blocului, cu mulți ani în urmă.
Am rămas câteva minute privind fotografia.
Mi-am amintit cât de mândri fuseserăm când primiserăm cheile.
Nu știu dacă Alina va înțelege vreodată pe deplin ce mi-a cerut.
Poate că, într-o zi, când va fi și ea bătrână, va înțelege de ce o casă înseamnă mai mult decât suma pe care o poți obține din vânzarea ei.
Încă păstrez cei 200 de lei în plic.
Uneori mă gândesc să-i dau lui Andrei pentru ceva ce își dorește. Alteori îmi spun că ar trebui să-i păstrez pentru medicamente sau pentru o cheltuială neprevăzută.
Oare trebuia să-i spun mai demult fiicei mele cât de greu îmi era?
Și de ce mi se pare încă o vină că am păstrat ceva și pentru mine?