Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Rodica, eu n-am mai făcut așa ceva de treizeci de ani… am spus, privind foaia pe care mi-o întinsese.
Era un anunț pentru un curs de croitorie organizat la un centru de formare profesională. Avea program de două ori pe săptămână, după-amiaza.
— Tocmai de aceea ar trebui să mergi, mi-a răspuns vecina mea. Ai reparat geaca aceea de parcă ai fi cusut ieri.
— Una este să schimb un fermoar și alta să mă apuc iar de croitorie.
— Nu te obligă nimeni să faci o afacere. Poți să mergi doar ca să-ți amintești ce îți plăcea.
Am împăturit anunțul și l-am pus în geantă.
Acasă, l-am așezat lângă facturile de pe masă. Taxa cursului mi se părea mare. Cu banii aceia puteam plăti întreținerea și o parte din celelalte cheltuieli.
Am făcut socoteli aproape o săptămână.
În fiecare seară deschideam formularul de înscriere, apoi îl puneam deoparte.
Nu mai eram obișnuită să cheltuiesc bani pentru mine.
Timp de treizeci de ani, aproape fiecare hotărâre fusese luată în funcție de nevoile familiei. Mai întâi cumpăram ce îi trebuia Ioanei, apoi ce avea nevoie Sorin. Pentru mine rămânea ce se putea.
Într-o duminică, fiica mea a venit în vizită.
I-am arătat anunțul.
— Mamă, chiar vrei să faci un curs de croitorie?
— Mă gândesc.
Ioana a privit suma trecută pe foaie.
— Nu ar fi mai bine să păstrezi banii pentru apartament? Știi că tata își cere partea.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Știu foarte bine, Ioana. Mă gândesc la asta în fiecare zi.
— Nu vreau decât să fii atentă.
— Și eu unde încap în toate socotelile astea?
Fiica mea a rămas tăcută.
— Toată viața am amânat lucrurile care îmi plăceau. Acum am cincizeci și patru de ani și nici măcar nu știu ce vreau să fac într-o după-amiază liberă.
Ioana a pus anunțul pe masă.
— Nu m-am gândit așa, mamă.
— Nici eu nu m-am gândit, până acum.
După câteva clipe, m-a întrebat când începea cursul.
În seara aceea am completat formularul și am plătit taxa din economiile mele.
Mi-a fost frică după ce am făcut plata. Mă întrebam dacă nu luasem o hotărâre nesăbuită.
Dar, pentru prima dată după plecarea lui Sorin, așteptam să vină o anumită zi.
La prima ședință am intrat în sală cu emoții. Celelalte cursante aveau vârste diferite. Unele voiau să se angajeze, altele să învețe să-și repare hainele.
Eu nu știam încă ce voiam.
Când formatoarea ne-a cerut să pregătim materialul pentru prima lucrare, mâinile mi-au început să se miște aproape singure.
Mi-am amintit de rochiile pe care le coseam când eram tânără, de perdelele făcute pentru primul nostru apartament și de costumele pentru serbările Ioanei.
Nu uitasem totul. Doar lăsasem acea parte din mine deoparte.
În următoarele săptămâni am continuat să merg la curs.
Nu toate zilele erau bune. Uneori ajungeam acasă și plângeam fiindcă găseam câte un obiect de-al lui Sorin sau îmi aminteam de anii petrecuți împreună.
Au fost duminici în care puneam din obișnuință două farfurii, apoi mă supăram pe mine.
Dar am început să am și seri în care nu mă mai gândeam la divorț.
La centrul de cartier mergeam în continuare cu Rodica. Reparasem câteva geci, scurtasem pantaloni și cususem nasturi pentru hainele care urmau să fie donate.
Într-o zi, o femeie m-a întrebat dacă aș putea să-i scurtez o rochie contra cost.
Am acceptat, deși mi-era teamă să nu stric materialul.
Când a venit să o ridice, a probat-o și a zâmbit.
— Este exact cum voiam. Cât vă datorez?
I-am spus suma pe care o stabiliserăm.
Mi-a pus banii în palmă și mi-a mulțumit.
Nu câștigasem mult, dar am mers acasă cu un sentiment pe care nu îl mai avusesem de ani întregi.
Începusem să fac ceva ce îmi plăcea și pentru care cineva mă aprecia.
Cu timpul, am mai primit câteva lucrări mici. Scurtam pantaloni, schimbam fermoare și făceam retușuri simple.
Nu am renunțat la serviciul de la magazin. Salariul rămânea principala mea sursă de venit, iar banii din croitorie mă ajutau să acopăr unele cheltuieli.
Am început și să desenez din nou.
Îmi cumpărasem un caiet simplu, în care schițam rochii și bluze. Uneori stăteam seara la masă și desenam până târziu.
Rodica mă mai chema sâmbăta la centru. După ce terminam treaba, rămâneam cu celelalte femei la o cafea.
Vorbeam despre copii, serviciu și lucruri obișnuite.
Nu eram fericită în fiecare zi. Dar nu mai eram singură în fiecare zi.
Între timp, discuțiile despre apartament continuau.
Sorin voia să primească partea care i se cuvenea din locuința cumpărată în timpul căsniciei. Eu nu aveam bani să îl despăgubesc și nici posibilitatea să iau un credit suficient.
Am discutat cu un avocat și am încercat să găsim o soluție realistă.
În cele din urmă, am acceptat să vindem apartamentul și să împărțim suma rămasă, conform înțelegerii noastre.
A fost una dintre cele mai grele hotărâri pe care le-am luat.
În casa aceea crescuse Ioana. Acolo sărbătoriserăm zile de naștere, petrecuserăm Crăciunuri și trecuserăm prin atâtea lucruri împreună.
Dar nu puteam păstra locuința doar pentru că mă durea să o pierd.
În ziua în care am început să împachetez, Ioana a venit să mă ajute.
A găsit într-un dulap câteva costume de serbare pe care i le cususem când era mică.
— Mamă, le-ai păstrat?
— N-am putut să le arunc.
A ridicat unul și l-a privit cu atenție.
— Nu-mi aminteam cât de frumoase erau.
Am zâmbit.
— Îmi plăcea mult să le fac.
Fiica mea m-a îmbrățișat.
— Mă bucur că te-ai apucat iar de cusut.
Am păstrat costumele într-o cutie, alături de fotografiile ei din copilărie.
Cu partea mea din banii obținuți din vânzare, mi-am cumpărat un apartament mai mic, aproape de serviciu.
Nu avea camere mari și nici balconul cu care eram obișnuită. Dar era suficient pentru mine.
Am mutat acolo hainele, cărțile, fotografiile și mașina de cusut.
Masa veche din bucătărie am lăsat-o în urmă.
Nu voiam să mă așez în fiecare dimineață în același loc în care Sorin îmi spusese că vrea să divorțăm.
La semnarea actelor pentru vânzare, l-am întâlnit din nou.
Era mai tăcut decât de obicei.
După ce am terminat, m-a întrebat dacă putem vorbi câteva minute.
Am ieșit împreună în fața clădirii.
— Elena, mă urăști pentru ce am făcut?
M-am uitat la el.
Treizeci de ani trăisem alături de omul acela. Îi știam obiceiurile, felul în care își dregea vocea când era emoționat și cum își freca verigheta atunci când nu știa ce să spună.
Nu devenise un străin peste noapte.
— M-a durut felul în care ai plecat, Sorin. Mai ales că ai hotărât totul fără să vorbim înainte.
A coborât privirea.
— Știu. Poate trebuia să încercăm mai mult.
Am rămas câteva clipe tăcută.
Cu câteva luni înainte, aș fi dat orice să-l aud spunând asta.
Acum însă nu mai așteptam să se răzgândească.
— Îmi pare rău pentru noi, i-am spus. Dar nu mai vreau să te întorci.
Sorin a încuviințat încet.
Ne-am despărțit fără ceartă.
În seara aceea, am ajuns în apartamentul meu nou. Am deschis geamul, am pus o cană cu ceai pe pervaz și am privit lucrurile încă nearanjate.
Mașina de cusut era lângă fereastră. Caietul cu desene stătea deasupra unei cutii.
Nu aveam toate răspunsurile și nici nu știam cum va arăta viața mea peste câțiva ani.
Dar aveam un loc al meu, câteva prietene, un serviciu și ceva ce îmi făcea plăcere să învăț din nou.
Uneori mă întreb câți ani aș fi continuat să mă las pe ultimul loc dacă Sorin nu ar fi plecat.
Voi ați trecut vreodată printr-o despărțire care, după multă durere, v-a ajutat să vă regăsiți?