Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Dar dacă Sorin chiar mă dă afară cu copiii? am întrebat-o pe doamna Rodica, ținând hârtia cu numărul de telefon între degete.
Bibliotecara m-a privit cu îngrijorare.
— Corina, eu nu pot să-ți spun ce drepturi ai asupra apartamentului. Dar nici nu trebuie să pleci doar pentru că soțul tău te amenință. Vorbește cu un specialist înainte să iei o hotărâre.
Am privit din nou numărul.
Era al unui serviciu de consiliere juridică gratuită, unde puteam cere informații despre situația mea.
În pauza de prânz am sunat.
Mi-a răspuns o femeie cu o voce calmă. I-am explicat că nu mai lucrasem de unsprezece ani, că apartamentul era pe numele soțului și că aveam doi copii.
— Soțul dumneavoastră vă amenință că trebuie să plecați dacă nu renunțați la serviciu?
— Da. Spune că el plătește totul și că nu am niciun drept.
Femeia mi-a explicat că situația locuinței trebuia verificată în funcție de actele de proprietate, de momentul și modul în care fusese dobândită și de regimul matrimonial.
Mi-a spus că o amenințare nu ținea loc de hotărâre judecătorească și că existau proceduri legale pentru stabilirea locuinței copiilor și a obligațiilor părinților, dacă ajungeam la divorț.
— Păstrați documentele importante și încercați să aveți acces la propriile venituri, mi-a recomandat. Dacă situația se agravează, cereți sprijin specializat.
Am închis telefonul cu mâinile tremurând.
Nu primisem promisiunea că totul va fi bine. Dar aflasem că nu eram obligată să-mi fac bagajele doar pentru că Sorin ridicase vocea.
În aceeași zi, am mers la bancă și mi-am deschis un cont pe numele meu.
Când funcționara mi-a întins documentele pentru semnătură, m-am uitat câteva clipe la ele.
Era prima dată după unsprezece ani când urma să primesc un salariu într-un cont pe care îl administram singură.
Nu era o sumă mare. Dar pentru mine însemna mai mult decât bani.
În seara aceea, Sorin m-a întrebat dacă îmi depusesem demisia.
— Nu, i-am răspuns.
— Deci ai ales serviciul în locul familiei?
— Nu am ales împotriva familiei. Am ales să muncesc.
A râs disprețuitor.
— Patru ore de spălat podele și te crezi independentă?
— Nu mă cred nimic. Vreau doar să am un salariu al meu.
— Cât timp locuiești aici, eu hotărăsc cum merg lucrurile.
Am simțit din nou frica aceea cunoscută, dar nu am mai început să mă justific.
— Putem discuta despre cheltuieli și despre copii. Dar nu îți voi cere voie să lucrez.
Sorin a plecat în dormitor și a trântit ușa.
În zilele următoare, a refuzat să-mi mai dea bani pentru cumpărăturile obișnuite.
— Acum ai serviciu. Descurcă-te!
Am folosit ce mai aveam pus deoparte și am cumpărat strictul necesar.
Nu i-am spus copiilor că ne certam pentru bani. Dar Matei și Ilinca observau oricum tensiunea din casă.
Într-o dimineață, Ilinca m-a întrebat dacă mai merg la bibliotecă.
— Da, iubita mea.
— Și tata nu se mai supără?
— Tata este supărat acum. Dar asta nu înseamnă că eu trebuie să renunț la serviciu.
Fetița a încuviințat și și-a pus ghiozdanul în spate.
La bibliotecă, munca nu devenise mai ușoară. Spălam podelele, ștergeam praful de pe rafturi și căram cutii cu cărți în magazie.
Uneori mă dureau spatele și picioarele atât de tare, încât seara abia mai aveam putere să gătesc.
Dar doamna Rodica mă trata cu respect.
— Corina, ai terminat partea asta? Atunci ia o pauză și bea un ceai.
Nu-mi venea să cred cât de mult putea însemna o întrebare atât de simplă.
La sfârșitul primei luni, am primit salariul.
Am deschis aplicația băncii și am privit suma afișată.
Nu era suficientă pentru o chirie și toate cheltuielile copiilor. Știam că nu devenisem independentă financiar peste noapte.
Dar erau bani câștigați de mine.
Am plătit masa copiilor la școală, mi-am cumpărat o pereche de încălțăminte comodă pentru serviciu și am păstrat restul în cont.
Când Sorin a aflat, m-a întrebat cât primisem.
— Destul cât să contribui și eu la cheltuieli, i-am spus.
— Și mie nu-mi arăți?
— Putem face împreună un buget pentru casă. Dar nu voi mai da socoteală pentru fiecare leu, în timp ce tu hotărăști singur asupra tuturor banilor.
A rămas tăcut câteva secunde.
— Te-a învățat cineva să vorbești așa?
— Nu. Doar am început să spun ce gândesc.
Nu i-a plăcut răspunsul.
Într-o seară mi-a repetat că distrug familia și că, dacă nu renunț la serviciu, vom divorța.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Sorin, nu vreau să divorțăm. Dar nici nu vreau să trăiesc cerând voie pentru pâine, pentru hainele copiilor sau pentru lucrurile de care am nevoie.
— Eu am ținut casa asta unsprezece ani!
— Și eu am crescut copiii, am făcut cumpărături, am gătit, am spălat și am avut grijă de toate lucrurile pe care tu nu trebuia să le faci când veneai de la serviciu.
— Asta era treaba ta!
— Era contribuția mea la familie. Faptul că nu primeam salariu pentru ea nu înseamnă că nu munceam.
Sorin s-a întors cu spatele.
Nu am reușit să-l conving în seara aceea.
Nici în următoarele.
Dar am continuat să merg la serviciu.
Am început să păstrez copii ale documentelor importante și să-mi notez cheltuielile. Am cerut din nou consiliere, ca să înțeleg ce opțiuni aveam dacă amenințările lui deveneau realitate.
Nu am luat încă o hotărâre definitivă privind căsnicia noastră.
Uneori Sorin se poartă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Alteori îmi spune că munca mea este o rușine și că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru tot ce mi-a oferit.
Încă mă sperii când îl aud ridicând vocea.
Încă mă întreb dacă voi putea plăti singură toate cheltuielile, dacă va fi nevoie.
Dar nu mai consider că frica este un motiv suficient ca să renunț.
Într-o seară, după ce copiii și-au terminat temele, Ilinca m-a găsit în sufragerie, verificându-mi contul bancar.
S-a apropiat și s-a lipit de umărul meu.
— Mami, sunt banii tăi?
Am privit-o și am zâmbit.
— Da, iubita mea. Sunt banii pe care i-am câștigat la serviciu.
— Și poți să cumperi ce ai nevoie fără să ceri voie?
Mi s-a pus un nod în gât.
— Da. Pot să hotărăsc și eu ce fac cu banii mei, ținând cont de nevoile noastre.
Ilinca a zâmbit, apoi s-a întors liniștită la caietele ei.
Pentru ea, lucrul acesta părea firesc.
Pentru mine, după unsprezece ani, era o schimbare pe care abia începeam să o înțeleg.
Nu știu ce se va întâmpla cu mariajul nostru. Nu știu dacă Sorin va accepta vreodată că pot să fiu soție, mamă și femeie care muncește fără să-i cer permisiunea.
Știu doar că nu mai vreau ca Matei și Ilinca să crească într-o casă în care unul dintre părinți hotărăște totul, iar celălalt se teme să întrebe.
O familie se ține întreagă cu orice preț, chiar și atunci când prețul îl învață copiii?