Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu a rămas cu ochii la drum. Mara aștepta un răspuns de pe bancheta din spate, iar eu simțeam că întrebarea ei spusese tot ce nu reușisem eu să-i explic soțului meu în ultimii ani.
— Bunica e singură, a repetat Radu, după câteva clipe.
— Știu, tati. Dar de ce vorbește urât numai cu mami?
Am întors capul spre geam. Nu voiam ca Mara să mă vadă plângând.
— Uneori oamenii spun lucruri care rănesc, chiar dacă nu își dau seama, am răspuns.
— Dar bunica își dă seama. Când am vărsat sucul, s-a uitat la mine de parcă făcusem ceva foarte rău.
Radu a oftat.
— Mara, bunica a rămas singură după ce a murit bunicul. Îi este greu.
— Și mami nu e obosită? Ea a făcut sarmalele și a stat cu Tudor când i-a fost rău pe drum.
Soțul meu nu a mai spus nimic.
Am întins mâna spre bancheta din spate și i-am atins genunchiul fetiței.
— Nu este treaba ta să rezolvi problemele adulților, iubita mea. Dar îți mulțumesc că te-ai gândit la mine.
— Eu nu vreau să mai plângă mami la bunica, a murmurat.
Am simțit cum mi se strânge inima.
Nu îmi dădusem seama că Mara observase atât de multe.
În fiecare an încercasem să ascund supărările, să zâmbesc și să schimb subiectul când Ileana mă critica.
Crezusem că astfel îi protejez pe copii.
Dar ei văzuseră totul.
Restul drumului am vorbit puțin. Tudor a adormit, Mara s-a uitat pe geam, iar Radu a condus fără să mai deschidă radioul.
Când am ajuns acasă, era târziu. Am dus copiii în dormitor, le-am pregătit pijamalele și i-am culcat.
Radu a început să descarce bagajele.
Dintr-o sacoșă am scos borcanele cu zacuscă și punga cu nuci primite de la Ileana.
Printre ele erau și lavetele pe care mi le oferise, spunând că poate mă apuc mai serios de gospodărie.
Le-am pus deoparte fără să spun nimic.
Apoi am găsit în buzunarul hainei broșa de argint, în formă de frunză.
Am ținut-o câteva clipe în palmă.
Mi-am amintit cum Ileana îmi povestise despre liniștea din casa ei, despre ceasul care se auzea prea tare după plecarea noastră.
Știam că îi era greu să locuiască singură.
Dar nu mai puteam să folosesc singurătatea ei ca explicație pentru fiecare vorbă care mă rănea.
Am pus broșa într-un sertar și m-am dus în sufragerie, unde Radu strângea gecile copiilor.
— Trebuie să vorbim, i-am spus.
S-a oprit.
— Despre mama?
— Despre noi. Și despre ce au văzut copiii de Crăciun.
S-a așezat pe canapea.
— Simona, știi că mama nu are pe nimeni acolo. De când a murit tata, sărbătorile sunt cele mai grele pentru ea.
— Știu. Tocmai de aceea am mers în fiecare an. Dar nu mai vreau să petrecem trei zile încordați, așteptând următoarea observație.
— Nu o face cu răutate.
— Radu, i-a spus Marei că aduce numai pagube. I-a criticat geaca, l-a certat pe Tudor pentru că a cerut apă și m-a umilit pentru sarmalele pe care le-am pregătit după serviciu.
— Așa a fost ea mereu.
— Tocmai asta este problema. Toți știm cum este, dar nimeni nu îi spune că ne rănește.
Radu și-a frecat fruntea cu palmele.
— Și ce propui? Să nu mai mergem deloc?
— Propun ca anul viitor să petrecem Crăciunul acasă, cu copiii noștri.
A ridicat imediat privirea.
— Mama o să creadă că nu o mai vrem.
— Atunci îi explicăm că o iubim și că vrem să o vedem, dar că nu mai acceptăm să fim tratați așa.
— O să se supere.
— Și eu sunt supărată, Radu. Numai că eu am tăcut ani întregi ca să nu stric sărbătorile.
A rămas câteva clipe pe gânduri.
— Putem să mergem într-un weekend, a spus în cele din urmă.
— Exact. O putem vizita, îi putem duce cumpărături, o putem ajuta cu lucrurile din curte. Putem chiar să o invităm la noi.
— Știi că nu vrea să vină în apartamentul nostru.
— I-am propus chiar eu să stea o săptămână la noi. Mi-a răspuns că nu vrea să se împiedice de jucării și că ne știe rânduiala.
Radu a coborât privirea.
— Nu mi-ai spus asta.
— Pentru că de fiecare dată când îți spun ceva despre mama ta, îmi ceri să nu încep o ceartă.
Nu a încercat să se apere.
— Îmi pare rău, Simona. M-am obișnuit să cred că, dacă nu răspund, lucrurile se liniștesc.
— Pentru tine se liniștesc. Eu rămân cu toate vorbele ei.
Am stat amândoi tăcuți.
După un timp, Radu a spus:
— Când eram mic, mama vorbea la fel. Tata îi răspundea, se certau, apoi treceau peste. Eu am învățat să tac.
— Dar Mara și Tudor nu trebuie să învețe că așa se vorbește într-o familie.
A încuviințat încet.
— Ai dreptate.
Nu mi-a promis că mama lui se va schimba. Nici eu nu i-am cerut asta.
I-am cerut doar ca, data viitoare când Ileana mă va jigni sau îi va umili pe copii, să nu mă mai lase singură să răspund.
— O să încerc, mi-a spus.
— Nu vreau să încerci doar pentru că sunt supărată acum. Vreau să înțelegi de ce contează.
— Înțeleg mai bine după ce am auzit-o pe Mara în mașină.
În zilele următoare, Ileana ne-a sunat să întrebe dacă ajunseserăm bine.
A vorbit cu copiii, apoi a vrut să știe dacă am terminat zacusca.
— Mai avem, mamă Ileana, i-am răspuns.
— Să nu o lăsați să se strice. Și vezi că lavetele acelea sunt bune pentru mobilă.
Am simțit cum îmi vine să răspund supărată, dar am schimbat subiectul.
Nu voiam să transform fiecare telefon într-o confruntare.
După ce am închis, Radu m-a întrebat dacă mă deranjase ceva.
— Nu lavetele, i-am spus. Ci faptul că orice gest frumos vine însoțit de o înțepătură.
A dat din cap.
— Data viitoare o să vorbesc eu cu ea.
Au trecut câteva săptămâni. Copiii s-au întors la școală, noi la serviciu, iar viața și-a reluat ritmul obișnuit.
Într-o duminică, Mara m-a întrebat dacă o vom mai vizita pe bunica.
— Sigur că da, iubita mea.
— Dar dacă mă ceartă iar?
M-am așezat lângă ea.
— Atunci îi vom spune că nu este bine să vorbească așa. Și, dacă nu se oprește, putem pleca.
— Chiar putem?
— Da. Putem să iubim pe cineva și să-i spunem când ne rănește.
Mara a zâmbit și s-a întors la desenul ei.
Eu am rămas câteva clipe lângă ea, gândindu-mă cât de simplu sunase răspunsul meu.
Și cât de greu îmi fusese să ajung să cred în el.
Nu știu cum va reacționa Ileana când îi vom spune că anul viitor petrecem Crăciunul acasă. Probabil se va supăra și ne va reproșa că am lăsat-o singură.
Dar nu vreau să o pedepsesc pentru felul ei de a fi. Vreau doar să găsim o formă de a rămâne aproape fără să ne rănim de fiecare dată.
Broșa de argint este încă în sertarul meu. Nu am aruncat-o și nici nu vreau să o dau înapoi.
Îmi amintește că soacra mea poate fi, în aceeași zi, o femeie singură care îmi oferă ceva prețios și o femeie care mă face să mă simt nedorită.
Încă mă întreb dacă am renunțat prea repede sau dacă am așteptat prea mult.
Dar acum știu că nu vreau să-mi învăț copiii să suporte orice vorbă urâtă doar pentru că vine de la cineva din familie.
Cum să-i feresc de vorbele ei fără să-i învăț să fugă de bunica lor?