Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Irina, trebuie să-ți mărturisesc ceva… a spus Andrei, fără să-și ia ochii de la drum.
Mi-am întors capul spre el.
— Ce anume?
A strâns volanul atât de tare, încât i se albiseră degetele.
— Știam că mama a început să folosească banii.
Am simțit că nu mai pot respira.
— De când, Andrei?
— De prin toamnă.
Era aprilie. Trecuseră aproape șase luni.
În noiembrie îmi vândusem cerceii de aur primiți de la bunica, pentru că avuseserăm cheltuieli neprevăzute și nu voiam să ratăm depunerea lunară.
Andrei mă dusese la amanet. Mă așteptase în mașină și îmi spusese că vom recupera cerceii când ne vom muta.
— Știai când am vândut cerceii?
Nu mi-a răspuns imediat.
— Credeam că mama pune banii la loc.
— Din ce bani, Andrei? Din pensia ei?
— Mi-a promis că se descurcă.
M-am uitat pe geam. Mașinile treceau pe lângă noi, oamenii își vedeau de drum, iar eu încercam să înțeleg cum omul lângă care trăisem atâția ani mă lăsase să economisesc pentru ceva ce nu mai exista.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Știam că o să te superi. Nu voiam să vă certați.
— Așa că ai preferat să mă minți?
— Nu te-am mințit. Doar am așteptat să se rezolve.
Am întors privirea spre el.
— În fiecare lună îți arătam cât am pus deoparte. Îți spuneam că nu-mi cumpăr haine, că amânăm concediul, că nu avem bani pentru excursia Marei. Și tu știai.
Andrei a rămas tăcut.
— Știai și totuși mă lăsai să continui.
Nu am mai vorbit până acasă.
Când am intrat în apartament, Mara își făcea temele la masa din sufragerie, iar Vlad se juca lângă canapea.
— Mami, ai vorbit cu bunica despre apartamentul cel nou? m-a întrebat Mara.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Am vorbit, iubita mea. Dar mai avem de așteptat.
Nu puteam să-i explic atunci că economiile pentru camera ei dispăruseră.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. Am deschis aplicația băncii și am verificat fiecare transfer făcut către Elena.
Am găsit plățile lunare, primele de sărbători și sumele trimise după aniversările copiilor.
Le-am adunat din nou. În total, 136.000 de lei.
Nu știam dacă îi vom mai recupera vreodată.
A doua zi, i-am spus lui Andrei că trebuie să încercăm să rezolvăm situația.
— Mergem împreună la mama ta. Facem o evidență a banilor și stabilim cât poate să returneze lunar.
— Irina, mama are doar pensia. De unde să-ți dea atâția bani?
— Nu i-am cerut să ne dea totul mâine. Vreau să recunoască suma și să discutăm despre o soluție.
— O să se supere.
— Și eu sunt supărată, Andrei. Dar pe mine nu mă întreabă nimeni cum mă simt.
În zilele următoare am încercat să discutăm de mai multe ori.
Elena spunea că nu mai știa exact cât cheltuise pentru fiecare lucru. Că acoperișul trebuia reparat, că datoriile rudelor nu puteau aștepta și că Răzvan avusese nevoie de mașină pentru serviciu.
— Sunt bani care au rămas în familie, îmi repeta. Nu i-am dat unor străini.
— Dar nu erau banii dumneavoastră, mamă Elena.
— Parcă eu nu v-am ajutat cu copiii!
Nu am negat niciodată ajutorul ei. Stătuse cu Mara când fusese bolnavă și îl luase pe Vlad de la grădiniță în lunile în care eu lucram până târziu.
Îi mulțumisem mereu pentru asta.
Dar nu știusem că, în mintea ei, ajutorul acela îi dădea dreptul să folosească economiile nepoților fără să ne întrebe.
I-am propus lui Andrei să mergem la un avocat, măcar ca să aflăm ce posibilități aveam.
— Nu vreau să o dau în judecată pe mama, mi-a spus imediat.
— Nici eu nu vreau să încep un proces. Dar vreau să știm ce putem face.
— N-o să semneze nimic. O cunosc.
— Atunci măcar să discutăm cu cineva care înțelege situația.
Andrei s-a ridicat brusc de pe scaun.
— Tu chiar ai fi în stare să o dai în judecată pe bunica propriilor tăi copii?
— Tu chiar ai fost în stare să mă privești în ochi luni întregi, știind că banii nu mai existau?
A trântit ușa balconului.
Din dormitor s-a auzit Vlad plângând.
M-am dus imediat la el, l-am luat în brațe și am încercat să-l liniștesc.
Mai târziu, Mara a venit lângă mine.
— Mami, vă certați fiindcă am nevoie de adidași pentru sport?
Am rămas nemișcată.
Fetița avea nouă ani și ajunsese să creadă că nevoile ei erau motivul certurilor noastre.
— Nu, Mara. Niciodată să nu crezi asta. Nu este vina ta și nici a lui Vlad.
— Dar tata a spus că nu mai avem bani.
— Problemele cu banii sunt ale adulților. Tu trebuie să mergi la școală și să te bucuri de copilărie.
Am strâns-o la piept până s-a liniștit.
După ce copiii au adormit, m-am închis în baie și am plâns cu prosopul la gură.
Nu mai plângeam doar pentru economiile pierdute.
Plângeam pentru toate lunile în care mă lipsisem de lucruri, pentru cerceii bunicii și pentru faptul că soțul meu nu fusese sincer cu mine.
În următoarele zile am încercat să găsesc o cale să rămânem împreună. I-am spus lui Andrei că putem merge la consiliere, că putem stabili limite clare cu mama lui și că trebuie să începem să luăm hotărârile financiare împreună.
Dar de fiecare dată când aduceam vorba despre banii dispăruți, îmi spunea că exagerez.
— Nu putem schimba ce s-a întâmplat, Irina. Trebuie să mergem mai departe.
— Cum să mergem mai departe dacă nici măcar nu recunoști că m-ai mințit?
— E mama mea. Ce vrei să fac, să nu mai vorbesc cu ea?
— Nu ți-am cerut niciodată asta. Îți cer doar să fim de aceeași parte.
Nu mi-a răspuns.
Într-o vineri seara, am sunat-o pe sora mea, Oana. I-am povestit totul, de la economiile dispărute până la discuțiile cu Andrei.
— Vino la mine câteva zile, mi-a spus. Ai nevoie să te liniștești.
Sâmbătă dimineață am pregătit două genți cu haine, ghiozdanele copiilor și o sacoșă cu medicamentele lor.
Andrei m-a văzut în hol.
— Ce faci? Unde pleci?
— La Oana. Am nevoie de puțin timp să mă gândesc.
— Și iei copiii?
— Da. Îți spun unde suntem și poți să vorbești cu ei. Nu vreau să-i țin departe de tine.
S-a uitat la bagaje, apoi la mine.
— Strici familia pentru niște bani.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi, dar nu am mai ridicat vocea.
— Nu pentru bani plec, Andrei. Plec fiindcă ai știut și m-ai lăsat să continui.
A rămas în mijlocul holului, fără să spună nimic.
Am luat copiii și am plecat.
Am stat o vreme la sora mea, apoi am închiriat un apartament mic, aproape de școala Marei.
Nu ne era ușor. Chiria și cheltuielile ne obligau să calculăm fiecare leu, iar eu lucram în continuare la laborator.
Am început demersurile pentru divorț. Andrei îi vede pe copii și încercăm să discutăm fără reproșuri când sunt ei de față.
Nu ne reușește întotdeauna.
Banii nu i-am recuperat. Încă păstrez transferurile bancare într-un dosar, lângă actele copiilor.
Uneori mă gândesc la ziua aceea, în bucătăria Elenei, când am aflat că șase ani de economii dispăruseră.
Mă întreb dacă lucrurile ar fi fost altfel dacă Andrei s-ar fi așezat lângă mine și i-ar fi spus mamei lui că ne făcuse rău.
Nu trebuia să țipe la ea. Nu trebuia să o alunge sau să o lase fără ajutor.
Voiam doar să recunoască faptul că economiile noastre fuseseră folosite fără acordul meu și că trebuia să încercăm să îndreptăm lucrurile împreună.
Poate că atunci aș fi putut rămâne.
Dar în ziua în care am pierdut banii, am înțeles că pierdusem și încrederea în omul lângă care îmi construisem viața.
Oare ceream prea mult când voiam să fim, măcar atunci, de aceeași parte?