Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am strâns telefonul la ureche și am așteptat răspunsul învățătoarei. Inima îmi bătea atât de tare, încât abia mai auzeam zgomotele din casă.
— Doamnă Domnica, avem în clasă un băiețel pe nume Ionuț. Tatăl lui a rămas fără serviciu, iar mama lucrează cu ziua, când găsește. De câteva săptămâni, copilul vine la școală cu niște ghete rupte.
— Și ce legătură are asta cu banii mei?
— Ștefan a observat că Ionuț își ține picioarele sub bancă și nu mai iese în pauze când plouă. Ieri m-a întrebat cât costă o pereche de ghete pentru un copil de vârsta lui.
M-am sprijinit de marginea patului.
— Și dumneavoastră ce i-ați spus?
— Că putem încerca să găsim o soluție împreună cu părinții lui. Astăzi a venit cu plicul și mi-a spus că vrea să cumpărăm ghetele înainte de vacanță.
Am închis ochii. Mi-am amintit vorbele lui Ștefan din dimineața aceea, când îmi spusese că se gândise la bunicul lui.
— Dar de ce nu mi-a cerut mie banii?
— Mi-a explicat că erau puși deoparte pentru ghetele lui și că s-a gândit să-i dea unui copil care are mai mare nevoie. L-am întrebat dacă are permisiunea dumneavoastră. A început să plângă și mi-a recunoscut că nu v-a întrebat.
— Și ce ați făcut?
— Am păstrat plicul. Nu am folosit niciun leu. V-am sunat ca să lămurim situația înainte de orice altceva.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Doamnă Raluca, eu l-am certat foarte tare. Și tatăl lui l-a acuzat că a cumpărat jocuri pe telefon.
— Ștefan știe că a greșit. Dar cred că ar fi bine să vorbiți cu el liniștit. A vrut să facă un lucru frumos și n-a știut cum să procedeze.
Am stabilit să merg la școală la sfârșitul orelor, ca să recuperez banii și să discutăm despre ajutorul pentru Ionuț.
După ce am închis, m-am dus lângă fotografia lui Dumitru. Am privit chipul soțului meu și mi-am amintit o întâmplare de acum câțiva ani.
Într-o iarnă, Dumitru cumpărase două perechi de mănuși. Una pentru Ștefan și una pentru un băiat de pe ulița noastră, pe care îl văzuse mergând la școală cu mâinile înghețate.
— De ce ai cumpărat două? îl întrebasem atunci.
— Pentru că iarna e la fel de frig pentru toți copiii, Domnico.
Acum înțelegeam de unde îi venise nepotului meu gândul acela.
Dar înțelegeam și că trebuia să-l învăț ceva ce Dumitru i-ar fi spus cu siguranță: nu poți face un bine luând fără voie lucrul altcuiva.
La ora douăsprezece și jumătate am ajuns la școală. Doamna Raluca mă aștepta în cancelarie, cu plicul alb pe birou.
— Poftiți, doamnă Domnica. Sunt toți cei 200 de lei.
Am luat plicul și l-am pus în geantă.
— Vă mulțumesc că m-ați sunat. Aș vrea să-l ajutăm pe Ionuț, dar trebuie să discut întâi cu familia.
Învățătoarea mi-a explicat că mama băiatului știa despre situație și acceptase să primească ajutor pentru încălțăminte, cu condiția ca fiul ei să nu fie pus într-o situație stânjenitoare în fața colegilor.
— Atunci cumpărăm ghetele fără să facem din asta un spectacol, am spus.
În clipa aceea, Ștefan a apărut în ușă. Când m-a văzut, s-a oprit speriat.
— Mamaie, ai venit pentru bani?
— Am venit și pentru bani, dar mai ales pentru tine.
A coborât capul.
— Îmi pare rău că i-am luat. N-am vrut să te supăr.
M-am apropiat și m-am așezat pe un scaun, ca să fim la aceeași înălțime.
— Ștefane, de ce nu mi-ai spus ce voiai să faci?
— Pentru că știam că banii sunt pentru ghetele mele. Și mi-a fost teamă că o să-mi spui să-i păstrez.
— Și te-ai gândit că e mai bine să-i iei fără voie?
— Nu. Adică… atunci mi s-a părut că trebuie să mă grăbesc. Ionuț are găuri în ghete și îi intră apa.
Am oftat și i-am prins mâinile.
— Puiule, bunicul tău ar fi fost bucuros că te gândești la un coleg. Dar ar fi fost supărat că ai luat bani fără să întrebi. Înțelegi diferența?
Ștefan a încuviințat.
— Da, mamaie. N-o să mai fac.
— Când vrei să ajuți pe cineva, vii și vorbim. Poate găsim o soluție împreună. Dar nu hotărăști singur ce faci cu banii altuia.
Copilul și-a șters ochii.
— Și Ionuț? Mai primește ghete?
— O să vedem ce putem face. Dar de data aceasta cu înțelegerea tuturor.
În după-amiaza aceea, l-am sunat pe Sorin și i-am povestit ce aflasem. Fiul meu a tăcut câteva clipe.
— Mamă, eu l-am acuzat că a cumpărat jocuri. Nici măcar nu l-am ascultat.
— Și eu l-am certat, Sorine. Dar acum știm adevărul. Trebuie să discutăm cu el fără să uităm că a luat banii fără voie.
Când Sorin a venit acasă, l-a chemat pe Ștefan în sufragerie.
— Băiete, vreau să-mi cer iertare pentru că te-am acuzat că ai cheltuit banii pe jocuri. N-aveam nicio dovadă.
Ștefan s-a uitat mirat la tatăl lui.
— Nu mai ești supărat?
— Sunt supărat că ai luat bani fără permisiune. Dar nu pentru că ai vrut să ajuți un coleg. Sunt două lucruri diferite.
Am scos plicul din geantă și l-am așezat lângă fotografia lui Dumitru.
— Eu am strâns acești bani pentru ghetele tale, Ștefane. Dar dacă vrei să-l ajutăm și pe Ionuț, putem să facem asta împreună.
Sorin a propus să contribuie și el cu o sumă, iar eu am hotărât să folosim cei 200 de lei pentru ghetele colegului, de data aceasta cu acordul meu.
Pentru Ștefan, tatăl lui urma să cumpere încălțămintea de iarnă din banii pe care îi pusese deoparte pentru cadoul de Moș Nicolae.
— Dar eu nu mai vreau alt cadou, tată, a spus băiatul. Ghetele sunt destule.
A doua zi, am mers împreună la magazin. Învățătoarea ne spusese mărimea potrivită, după ce discutase cu mama lui Ionuț.
Am ales o pereche de ghete călduroase, cu talpă groasă, potrivite pentru iarnă. Am păstrat bonul, ca să poată fi schimbate dacă nu i se potriveau.
Le-am dus doamnei Raluca, care urma să le ofere discret familiei.
Nu am făcut fotografii și nu am povestit nimănui din clasă. Ștefan a înțeles că un ajutor adevărat nu trebuie să-l facă pe cel care îl primește să se simtă rușinat.
Înainte de vacanță, învățătoarea m-a sunat din nou.
— Doamnă Domnica, voiam să vă spun că ghetele i se potrivesc lui Ionuț. Mama lui vă mulțumește foarte mult.
— Să le poarte sănătos, am răspuns. Și să nu-i spuneți copilului de unde au venit, dacă familia preferă să rămână între noi.
În seara aceea, Ștefan a venit lângă mine, în timp ce așezam fotografia bunicului pe comodă.
— Mamaie, crezi că bunicul ar fi fost mândru de mine?
L-am privit cu drag.
— Cred că s-ar fi bucurat să vadă că ai inimă bună. Dar ți-ar fi spus și el că trebuie să fii cinstit, chiar și atunci când vrei să faci un bine.
— Știu. N-o să mai iau niciodată bani fără să întreb.
Apoi a scos din ghiozdan o felicitare făcută la școală. Desenase două perechi de ghete și, deasupra lor, un fulg mare de zăpadă.
— Asta e pentru tine și pentru bunicul. Ca să nu uităm ce spunea el.
Am așezat felicitarea lângă fotografie și l-am strâns în brațe.
De atunci, în fiecare decembrie, înainte de Moș Nicolae, alegem împreună o familie sau un copil pe care îl putem ajuta, fără să așteptăm nimic în schimb.
Dar Ștefan știe că orice dar începe cu o hotărâre luată cinstit, nu cu un plic gol și o minciună prin tăcere.
Iar eu, când văd fotografia lui Dumitru lângă felicitarea nepotului nostru, îmi amintesc că unele dintre cele mai importante lucruri pe care le lăsăm copiilor nu sunt banii sau cadourile.
Sunt vorbele și faptele pe care ei le poartă mai departe, chiar și după ce noi nu mai suntem lângă ei.