Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Femeia elegantă s-a oprit în fața mea, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Își strângea geanta cu amândouă mâinile și părea că nu știe cum să înceapă.
— Tanti Anica… eu sunt Corina. Fetița pe care o așteptați după școală. Cea căreia moș Toader îi făcea jucării din lemn.
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Corinuța? Tu ești, maică?
— Eu sunt. Și tocmai v-am vorbit în cel mai urât fel cu putință.
M-am uitat la chipul ei. Ochii căprui erau aceiași, dar obrajii copilăroși dispăruseră, iar părul deschis la culoare îi schimbase înfățișarea.
— Doamne, Corinuța mea! Nu te-am recunoscut!
Am vrut să o îmbrățișez, dar ea a făcut un pas înapoi.
— Nu, tanti Anica. Mai întâi trebuie să-mi cer iertare. Nu doar pentru ce v-am spus astăzi, ci și pentru că am dispărut din viața dumneavoastră.
S-a așezat lângă mine pe bancă și și-a șters fața cu o batistă.
— Când am plecat la facultate, îmi spuneam că o să vin în vacanță. Apoi am început să lucrez, m-am măritat și m-am mutat în alt oraș. Mereu am amânat. Iar după atâția ani mi-a fost rușine să mai apar.
Am privit-o fără să spun nimic.
— Astăzi am venit aici cu fiica mea. Când i-am povestit despre femeia care îmi oferise pomană, m-a întrebat de ce am refuzat-o atât de urât. Apoi mi-a amintit de dumneavoastră.
— De mine?
— Mama îi povestise cândva că am crescut mai mult în casa unor oameni buni decât în a noastră. Atunci mi-am amintit de tanti Anica și de moș Toader. Și de vocea dumneavoastră.
Corina și-a acoperit ochii.
— Când am auzit numele lui Toader la pomenire, nici nu m-am gândit că ar putea fi el. Abia după ce am plecat mi-am dat seama.
Am scos fotografia soțului meu din geantă și i-am întins-o.
— Uite-l, maică. Așa arăta cu câțiva ani înainte să se îmbolnăvească.
Corina a luat fotografia și a început să plângă din nou.
— Moș Toader… Nici măcar n-am știut că a murit.
— S-a stins anul trecut, după o boală grea. Până aproape de sfârșit mai vorbea despre tine.
— Despre mine?
— Mă întreba dacă mai știu ceva de Corinuța noastră. Spunea că tare ar vrea să vadă ce femeie ai ajuns.
Corina a lăsat fotografia în poală.
— Și eu am venit aici și v-am spus să duceți pomana la săraci…
Am pus mâna peste a ei.
— M-au durut vorbele tale, maică. Nu pentru că n-ai vrut pachetul. Nimeni nu-i obligat să primească. Dar puteai să-mi spui frumos.
— Aveți dreptate. M-am purtat urât și nu am nicio scuză.
Am luat pachetul pe care îl păstrasem lângă mine. Colacul căzut fusese învelit separat, așa că am scos din sacoșă unul dintre cele rămase curate.
— Primești acum, Corinuța, ceva de sufletul lui Toader?
Femeia a întins amândouă mâinile.
— Primesc, tanti Anica. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!
— Bogdaproste, maică.
În clipa aceea, am văzut o adolescentă apropiindu-se pe alee. Avea șaisprezece ani și semăna cu Corina din vremea când venea la noi după școală.
— Mamă, ai găsit-o?
— Da, draga mea. Ea este tanti Anica.
Fata s-a apropiat respectuos.
— Bună ziua! Eu sunt Irina. Mama mi-a povestit despre dumneavoastră.
— Bună ziua, copilă. Tare semeni cu mama ta!
Corina a oftat.
— Irina, femeia aceasta m-a hrănit și m-a îngrijit când bunica ta era bolnavă și nu putea avea grijă de mine. Iar soțul ei mi-a cumpărat încălțăminte și rechizite. Fără ei, copilăria mea ar fi fost mult mai grea.
Irina s-a uitat la mine.
— Atunci trebuie să vă mulțumesc și eu.
Am simțit că mi se încălzește inima.
Corina ne-a propus să mergem împreună la un restaurant, dar am refuzat.
— Dacă vreți să stăm de vorbă, veniți la mine acasă. Am pregătit mâncare și pentru pomenire. Nu vreau să rămână totul neatins.
— Venim, tanti Anica. Dar numai dacă ne lăsați să vă ajutăm.
Am plecat împreună spre casa mea. Corina a condus încet, iar eu i-am arătat drumul pe care îl știam de o viață.
Când am intrat în curte, s-a oprit lângă poartă.
— Nu-mi vine să cred că nucul acesta mai este aici!
— Este, maică. Toader nu m-a lăsat niciodată să-l tai.
În casă, Corina a recunoscut imediat soba veche și dulapul în care țineam farfuriile bune.
Dar când a ajuns lângă peretele din odaia mare, a rămas nemișcată.
Acolo păstrasem o fotografie cu ea, în uniformă de școală, între mine și Toader.
— Ați ținut-o atâția ani?
— Cum să n-o ținem? Erai fata noastră de suflet.
Sub fotografie se afla o cutie mică din lemn, cu capac sculptat.
Corina a recunoscut-o imediat.
— Cutia mea de creioane!
— Ai lăsat-o aici când ai plecat la facultate. Toader a reparat-o acum câțiva ani, fiindcă se desprinsese o balama.
Corina a deschis-o. Înăuntru erau câteva creioane colorate, o gumă veche și o fotografie de la serbarea școlară.
— Nici nu mai știam că există, a șoptit.
Irina s-a apropiat și a privit obiectele.
— Mamă, chiar tu ai folosit creioanele astea?
— Da. Și moș Toader mi-a făcut cutia, fiindcă nu aveam una.
Ne-am așezat apoi în odaia mare. Am pus pe masă mâncarea pregătită pentru pomenire, iar Corina și Irina m-au ajutat să aduc farfuriile.
Am vorbit ore întregi.
Corina mi-a povestit despre serviciul ei, despre căsnicia care se încheiase cu câțiva ani înainte și despre fiica pe care o creștea singură.
Eu i-am povestit despre ultimii ani ai lui Toader și despre cât de greu îmi fusese după moartea lui.
— Tanti Anica, vreau să vă întreb ceva, a spus Corina înainte să plece. Aveți pe cineva care vă ajută?
— Mă mai ajută o vecină cu cumpărăturile. În rest, mă descurc.
— Aș vrea să vin mai des. Nu ca să repar într-o zi treizeci de ani, fiindcă nu se poate. Dar vreau să nu mai pierdem și timpul care ne-a rămas.
Am privit-o cu atenție.
— Să vii dacă îți dorești, maică. Dar să nu faci asta numai din vinovăție.
— Îmi doresc. Și vreau ca Irina să vă cunoască mai bine.
În duminica următoare, Corina și fiica ei au venit din nou. Am mers împreună la biserică și am aprins lumânări pentru Toader.
După slujbă, am împărțit câteva pachete de pomenire. Corina a fost cea care s-a apropiat de o femeie în vârstă și i-a întins unul.
— Primiți, vă rog, de sufletul lui Toader.
— Dumnezeu să-l ierte, maică!
Am privit-o pe Corina și am zâmbit.
Nu pentru că trebuia să dovedească ceva, ci pentru că înțelesese de ce pregătisem acele pachete.
În lunile următoare, a început să mă sune în fiecare săptămână. Uneori venea cu Irina, alteori mă lua la ele pentru câteva zile.
Nu am vrut să mă mut din casa mea. Acolo trăisem cu Toader mai bine de cincizeci de ani și acolo mă simțeam acasă.
Corina mi-a respectat dorința. M-a ajutat să repar treptele de la intrare și să găsesc un om care să taie lemnele pentru iarnă, dar nu a încercat să hotărască în locul meu.
De Crăciun, m-au invitat la ele. Am dus un cozonac făcut de mine și cutia de creioane pe care o păstrasem atâția ani.
— Asta trebuie să rămână la tine, Corinuța.
Femeia a luat-o cu grijă.
— O să o păstrez. Și o să-i spun Irinei de fiecare dată cine a făcut-o.
În seara aceea, când ne-am așezat la masă, Irina m-a întrebat dacă poate să-mi spună mamaie Anica.
Am rămas câteva clipe fără glas.
— Poți, draga mea, dacă așa simți.
Fata m-a îmbrățișat, iar Corina și-a șters ochii.
Nu mi-am uitat soțul și nici nu am încetat să-i simt lipsa. Dar casa mea nu a mai fost atât de tăcută, iar sărbătorile nu le-am mai petrecut mereu singură.
Uneori, când Corina mă suna seara, îmi spunea exact cum îmi spunea când era copil:
— Tanti Anica, ai mâncat astăzi?
Iar eu îi răspundeam râzând:
— Am mâncat, maică. Dar tu?
Din duminica aceea am păstrat o învățătură pe care i-am spus-o și Irinei: nimeni nu este obligat să primească un dar, dar fiecare om merită să fie tratat cu respect.
Corina nu putea schimba vorbele pe care mi le spusese în curtea bisericii și nici anii în care nu ne căutaserăm. Putea însă să aleagă cum se va purta de atunci înainte.
Și a ales să rămână.
Iar pentru mine, care crezusem că odată cu Toader pierdusem ultimul om apropiat, acesta a fost darul pe care nu îl mai așteptam.