Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat foaia din mâna Otiliei și am recunoscut imediat scrisul meu. Literele erau mici, înghesuite, așa cum scriam când voiam să încapă cât mai multe gânduri pe o singură pagină.
În colțul de sus era trecută data: 16 noiembrie 1987.
— Doamne, Otilia… De unde ai găsit-o?
— Era într-un caiet vechi de matematică. Cred că ai pus-o acolo și ai uitat.
Am început să citesc cu voce joasă.
“Astăzi am obosit atât de tare, încât am adormit pe scaun. Copiii sunt curați, hainele sunt pregătite, iar Marin doarme. Numai eu am rămas cu apa de încălzit. Nu sunt supărată pe nimeni, dar uneori mi-aș dori să mă întrebe și pe mine cineva dacă mai pot.”
M-am oprit. Nu-mi aminteam că scrisesem cuvintele acelea.
Mai jos era o altă frază.
“Otilia mi-a făcut un desen și a scris că mama are grijă de toți. M-am bucurat, dar m-am întrebat cine are grijă de mama.”
Am lăsat foaia pe masă.
— Nu știu de ce am scris asta, am șoptit.
Otilia s-a așezat lângă mine.
— Pentru că erai obosită, mamă. Și probabil nu aveai cui să spui.
Am privit oala de pe aragaz. Apa începuse să scoată aburi, iar zgomotul acela m-a dus din nou în bucătăria de altădată.
— Tatăl vostru nu era un om rău, Otilia. Muncea mult și el. Dar pe atunci nici nu ne gândeam că lucrurile ar putea fi împărțite altfel.
— Știu. Nu vreau să-l învinovățesc pe tata. Vreau doar să înțeleg cum ai rezistat.
Am zâmbit trist.
— Uneori nici eu nu știu. Mă trezeam la cinci, mergeam la serviciu, veneam acasă, găteam, spălam și aveam grijă de voi. Duminica trebuia să termin totul înainte de luni.
— Și nu ne-ai spus niciodată că îți este greu.
— Voi erați copii. Nu era treaba voastră să-mi duceți grijile.
Otilia a luat foaia și a împăturit-o cu atenție.
— Dar acum nu mai sunt copil, mamă. Și nici tu nu mai trebuie să faci totul singură.
În clipa aceea, apa a început să clocotească. M-am ridicat să opresc aragazul, dar Otilia a ajuns înaintea mea.
— Lasă-mă pe mine.
— Ai grijă, că oala e fierbinte!
— Știu, mamă. O las să se răcească înainte să o mut.
A închis gazul și s-a întors spre mine.
— Spune-mi ceva. De ce nu m-ai sunat când ai aflat că nu aveți apă caldă?
— Pentru că știu că ai serviciu, copii și destule pe cap.
— Și eu de unde să știu că ai nevoie de ajutor dacă nu-mi spui?
N-am avut răspuns.
După câteva clipe, am recunoscut:
— M-am obișnuit să nu cer nimic.
Otilia m-a privit îndelung.
— Atunci poate că asta trebuie să schimbăm.
În seara aceea nu m-a lăsat să mai fac treabă. A pregătit ceva de mâncare din ce aveam în frigider, a strâns lucrurile din bucătărie și a schimbat așternuturile de pe patul meu.
Eu am stat în sufragerie, cu foaia din 1987 în mână.
Mi se părea ciudat să aud pe altcineva trebăluind prin casă, în timp ce eu nu făceam nimic.
La un moment dat, am vrut să mă ridic.
— Otilia, lasă că pun eu fețele de pernă!
— Mamă, te rog, stai jos. Nu se întâmplă nimic dacă fac eu asta.
Am rămas pe canapea și, pentru prima dată după multă vreme, am ascultat fără să mă simt vinovată.
Mai târziu, când apa se răcise suficient, am pregătit împreună baia. Otilia a verificat temperatura și mi-a lăsat prosoapele curate la îndemână.
— Uite, mamă. Acum e rândul tău.
Am început să râd.
— Parcă mă aud pe mine acum patruzeci de ani!
— Exact asta voiam!
După ce m-am spălat, am găsit pe pat pijamalele curate și un prosop moale, împăturit frumos.
Nu erau lucruri scumpe. Dar m-am așezat pe marginea patului și am plâns.
Otilia a intrat și s-a speriat.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— Nimic rău, fata mea. Doar că nu-mi amintesc când a pregătit ultima dată cineva toate astea pentru mine.
S-a așezat lângă mine și m-a îmbrățișat.
— Atunci o să facem asta mai des.
În zilele următoare, Otilia l-a sunat pe fratele ei, Călin. Nu ca să-i reproșeze ceva, ci ca să discute cum mă puteau ajuta fără să mă facă să mă simt neputincioasă.
Călin avea atunci 45 de ani și locuia în același oraș. Venea des să mă vadă, dar de obicei îl trimiteam acasă cu câte o caserolă de mâncare, fără să-i spun ce lucruri aveam de reparat.
În weekend, au venit amândoi.
— Mamă, ne-am gândit la ceva, a început Călin. Nu vrem să-ți schimbăm viața peste noapte. Dar vrem să știm ce ai nevoie.
— N-am nevoie de mare lucru, mamă.
Otilia a zâmbit.
— Asta spui mereu. Hai să începem cu lucrurile mici.
Am discutat despre cumpărături, despre medicamente și despre reparațiile pe care le tot amânam.
Călin s-a oferit să se ocupe de verificarea instalațiilor și să mă ajute când apăreau probleme în apartament. Otilia a propus să facem cumpărăturile mai grele împreună, o dată pe săptămână.
— Dar nu vreau să veniți din obligație, le-am spus.
— Nu venim din obligație, mamă, a răspuns Călin. Venim pentru că vrem să fim lângă tine.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
Înainte să plece, Otilia a scos din geantă un alt plic.
— Mai am ceva pentru tine.
Înăuntru era desenul acela vechi, făcut când avea nouă ani.
Mă desenase lângă aragaz, cu o oală uriașă, iar lângă mine erau trei siluete: ea, Călin și tatăl lor.
Sub desen scria, cu litere stângace: “Mama are grijă de toți.”
— L-ai păstrat? am întrebat.
— Da. Și vreau să-l păstrezi tu acum.
Apoi mi-a arătat verso-ul.
Adăugase cu scrisul ei de acum câteva cuvinte:
“De acum avem și noi grijă de mama.”
Am strâns desenul la piept.
Nu pentru că aveam nevoie de cineva care să facă totul în locul meu, ci pentru că, în sfârșit, copiii mei înțelegeau că și eu puteam obosi.
Au trecut câteva luni de atunci.
Apa caldă a revenit, iar oala mare de aluminiu a fost pusă din nou în dulap. Nu am aruncat-o. O păstrez fiindcă îmi amintește de anii în care ne descurcam cu puțin.
Dar am schimbat ceva mai important decât instalațiile din apartament.
Am început să spun când sunt obosită. Să cer ajutor când am nevoie. Și să accept că nu trebuie să pregătesc totul pentru ceilalți înainte să mă gândesc la mine.
Într-o duminică, Otilia a venit cu copiii ei la mine. Am stat la povești, am mâncat împreună și ne-am amintit de serile în care îi spălam pe ea și pe Călin cu apa încălzită pe aragaz.
— Mamă, îți mai amintești cum ne strigai că se răcește apa?
— Cum să nu? Voi vă ascundeați în sufragerie, iar eu vă căutam prin casă!
Am râs cu toții.
Apoi Otilia m-a întrebat:
— Și acum, mamă, tu ce faci după ce plecăm noi?
M-am uitat la ceas și am zâmbit.
— Îmi fac o baie caldă și mă culc devreme. Vasele pot aștepta până mâine.
Fiica mea a început să râdă.
— În sfârșit!
În seara aceea, când am rămas singură, am deschis robinetul și am lăsat apa caldă să curgă.
Mi-am amintit de Doina cea tânără, care stătea lângă aragaz, obosită, cu șorțul legat și cu grijile tuturor pe umeri.
Nu mi-e dor de frigul din baie, de lipsa apei calde sau de nopțile în care adormeam înainte să termin treaba.
Mi-e dor de glasurile copiilor mici, de pijamalele lor curate și de duminicile în care eram toți patru acasă.
Dar dacă aș putea să-i spun ceva femeii care eram atunci, i-aș spune să se odihnească din când în când, să ceară ajutor și să nu creadă că o mamă bună trebuie să se lase mereu pe ultimul loc.
Pentru că dragostea unei mame se vede în grija pe care o poartă copiilor, dar nu ar trebui să însemne că ea nu mai are voie să aibă grijă și de sine.
Iar eu am învățat asta târziu, într-o duminică seară, când fiica mea a venit să mă întrebe dacă mai rămăsese apă caldă și pentru mine.