Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am întors fotografia și am citit mesajul scris cu creionul, în literele tremurate ale bunicii: “Pentru Catinca, fata care a crescut și a plecat departe. Să nu uite niciodată că dragostea nu se măsoară în lucruri noi, ci în ceea ce rămâne din mâinile celor care ne-au iubit.”
Am simțit că mi se strânge gâtul.
— Mătușă, ce sacrificiu a făcut bunica pentru mine?
Niculina a privit spre mormânt, apoi mi-a făcut semn să ne îndepărtăm puțin de ceilalți.
— Când erai mică, părinții tăi au trecut printr-o perioadă foarte grea. Tatăl tău își pierduse serviciul, iar mama ta lucra cu ziua. Tu aveai nevoie de tratament și de haine, iar ei abia reușeau să plătească toate cheltuielile.
Am privit-o fără să înțeleg.
— Ce legătură are asta cu ilicul?
— Bunica ta a început să tricoteze pentru alte familii. Ciorapi, veste, pulovere, pături pentru copii. Lucra seara, după ce termina treburile din gospodărie. Uneori stătea până după miezul nopții. Din banii aceia cumpăra ce îți trebuia ție.
— Dar eu credeam că toate hainele pe care mi le făcea erau doar pentru că îi plăcea să tricoteze.
— Îi plăcea, dar nu numai de aceea muncea. Într-o iarnă ai avut nevoie de un aparat dentar și de mai multe consultații. Părinții tăi nu aveau bani. Bunica a vândut două covoare țesute de ea și a lucrat aproape două luni ca să vă ajute.
Am simțit că nu mai pot ține fotografia în mâini.
— De ce nu mi-a spus nimeni?
— Pentru că nu voia să crești cu sentimentul că ai fost o povară. Spunea mereu că un copil trebuie să știe că este iubit, nu să poarte grijile adulților.
M-am uitat din nou la ilic. Mi-am trecut degetele peste nasturii mici și peste marginea lucrată cu atâta răbdare.
— Și acesta? Când l-a făcut?
— În ultima iarnă în care a mai putut tricota. Avea vederea slăbită și degetele îi amorțeau. Îl lucra câteva rânduri, apoi se odihnea. Îmi spunea că vrea să termine înainte să nu mai poată ține andrelele.
— Dar de ce tocmai pentru pomenirea de șapte ani?
Niculina și-a șters ochii.
— Mi-a spus că vrea să primești ceva făcut de mâinile ei într-o zi în care toată familia se adună. Nu voia să-ți dea un obiect pe care să-l uiți într-un dulap. Voia să știi că s-a gândit la tine până în ultimele luni.
Am strâns ilicul la piept.
— Eu i-am spus de atâtea ori că nu mai port lucrurile făcute de ea. Îi spuneam să nu mai muncească degeaba.
— Știu, mamă. Dar ea nu se supăra. Îmi spunea că într-o zi o să înțelegi.
Am început să plâng. Nu mă mai gândeam la faptul că ilicul nu era la modă. Mă gândeam la bunica aplecată lângă fereastră, cu andrelele în mâini, numărând ochiurile ca să nu greșească.
După ce ne-am întors acasă, am cerut să-mi arate locul în care bunica își păstra lucrurile de tricotat. Niculina a deschis un sertar și a scos o cutie veche, în care erau câteva gheme de lână, andrele și un carnețel cu însemnări.
Pe una dintre pagini erau trecute dimensiunile ilicului meu. Lângă ele, bunica scrisese: “Catinca – să nu fie strâmt la umeri. Îi place să poarte lucruri comode.”
Am râs printre lacrimi.
— Până și asta știa despre mine.
Am luat ilicul și l-am îmbrăcat. Îmi venea puțin larg, iar mânecile erau ceva mai lungi decât mi-ar fi plăcut. Dar era atât de moale și de călduros, încât nu am mai vrut să-l dau jos.
Mama s-a apropiat și m-a privit.
— Îți stă bine, fata mea.
— Nu știu dacă îmi stă bine. Dar știu că nu vreau să-l mai dau jos.
În seara aceea, înainte să plec, am cerut să iau și carnețelul cu însemnările bunicii. Mătușa mi l-a dat, iar eu l-am pus cu grijă în geantă, lângă fotografie.
După câteva zile, am revenit la serviciu și mi-am reluat programul obișnuit. Într-o dimineață răcoroasă, am îmbrăcat ilicul peste o cămașă simplă și am plecat la muncă.
O colegă m-a privit zâmbind.
— Ce vestă frumoasă! De unde ai cumpărat-o?
Am atins marginea lucrată cu grijă.
— Nu am cumpărat-o. Mi-a făcut-o bunica.
— Atunci este și mai frumoasă.
Am simțit că mi se încălzesc ochii.
În weekendul următor am mers din nou la casa bunicii. Am deschis dulapul în care păstrase hainele vechi și am găsit câteva pulovere și fulare pe care mi le făcuse în copilărie. Le-am luat acasă și le-am așezat într-un sertar separat.
Nu aveam de gând să le port pe toate. Unele erau prea mici, altele se învechiseră. Dar nu mai voiam să le privesc ca pe niște lucruri inutile.
Am început să învăț să tricotez, folosind andrelele ei. La început mi se încurcau firele și greșeam rândurile. Am desfăcut de mai multe ori ce lucrasem, până când am reușit să fac un fular simplu.
Când mama l-a văzut, a zâmbit.
— Bunica ta ar fi fost tare bucuroasă.
— Aș fi vrut să mă învețe ea.
— Te-a învățat mai mult decât crezi. Numai că unele lucruri le înțelegem abia după ce nu mai avem timp să le întrebăm.
Am păstrat ilicul într-un loc în care să-l pot vedea și purta. Nu l-am închis într-un dulap și nici nu l-am transformat într-un obiect pe care să-l ating doar de sărbători.
În iarna aceea l-am purtat de multe ori. De fiecare dată când îl îmbrăcam, îmi aminteam de bunica și de mâinile ei muncite, care găsiseră întotdeauna timp să facă ceva pentru mine.
La pomenirea de șapte ani venisem crezând că voi primi niște haine vechi, fără rost pentru viața mea. Plecasem cu ultima dovadă a unei iubiri pe care nu o înțelesesem pe deplin.
Și am înțeles că unele lucruri nu devin prețioase pentru că sunt vechi sau pentru că au fost păstrate într-un dulap. Devin prețioase pentru că cineva și-a pus timpul, răbdarea și dragostea în ele.
Bunica nu mai putea să-mi spună că mi-a făcut ilicul ca să nu-mi fie frig. Dar, de fiecare dată când îl îmbrăcam, simțeam că încă avea grijă de mine, așa cum făcuse când eram copil.
Iar de atunci, când cineva mă întreabă de unde îl am, nu spun că este o haină veche. Spun că este ultimul lucru pe care bunica mea l-a lucrat special pentru mine.