Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Vlad mă privea în continuare, așteptând un răspuns. Flaviu și Lavinia se întorseseră și ei spre mine. Pentru câteva clipe, în sufragerie s-a făcut liniște.
— L-ai purtat mereu, bunico. De ce nu-l mai porți? m-a întrebat băiatul.
Am zâmbit slab și i-am mângâiat obrazul.
— Uneori, dragul meu, oamenii renunță la lucruri pe care le-au păstrat foarte mult timp. Dar asta nu înseamnă că uită ce au însemnat.
— Era inelul primit de la bunicul? a întrebat Teodora.
— Da, draga mea. Bunicul mi l-a pus pe deget în ziua nunții noastre. L-am purtat aproape patruzeci și cinci de ani.
Flaviu s-a apropiat de mine.
— Mamă, ce s-a întâmplat cu el?
Am privit spre cutia în care așezasem broșa Laviniei. Nu voiam să le spun atunci, dar nici nu mai puteam să mă prefac că nu observasem întrebarea copilului.
— L-am vândut, fiule. Înainte de Crăciun.
Lavinia și-a ridicat privirea din telefon.
— Cum adică l-ați vândut?
— L-am dus la un magazin de bijuterii și l-am vândut. Aveam nevoie de bani.
Flaviu a rămas nemișcat.
— Dar de ce nu mi-ai spus? Puteam să te ajut.
— Nu voiam să-ți cer bani. Știam că aveți și voi cheltuieli și că se apropie sărbătorile.
— Și ce ai făcut cu banii?
Am privit spre cadourile desfăcute de lângă brad.
— Am cumpărat darurile pentru voi. Broșa pentru Lavinia, trusa de desen pentru Teodora, setul de construcție pentru Vlad și mănușile pentru tine.
Lavinia a rămas cu privirea ațintită asupra cutiei de bijuterii.
— Stați puțin… Vreți să spuneți că ați vândut inelul de cununie ca să cumpărați cadourile acestea?
— Da.
— Dar era singurul lucru pe care îl mai aveați de la bunicul Mircea!
— Nu era singurul lucru pe care îl aveam de la el. Am amintirile, casa în care am trăit împreună și toate lucrurile pe care le-am făcut unul pentru celălalt. Inelul era important, dar nu am vrut să vă împovărez cu problemele mele.
Flaviu și-a trecut mâna peste față.
— Mamă, trebuia să-mi spui. Nu trebuia să renunți la ceva atât de important pentru tine.
— Nu am făcut-o ca să vă simțiți datori. Am vrut să vă ofer câte ceva de Crăciun. Știam ce îi place fiecăruia și mi-am dorit să vă văd bucuroși.
Teodora s-a ridicat de lângă brad și a venit să mă îmbrățișeze.
— Bunico, mie îmi place foarte mult trusa. Nu vreau să o schimbi cu nimic altceva.
Vlad și-a strâns setul de construcție la piept.
— Nici eu nu vreau alt cadou. Pe acesta l-am dorit.
Am simțit că mi se umple din nou ochii de lacrimi.
— Atunci să vă jucați cu ele și să vă bucurați de darurile voastre. Asta mi-am dorit.
Flaviu s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău, mamă. Și pentru că nu am observat că nu mai porți inelul, și pentru că am tăcut când Lavinia a râs de cadourile tale.
Am rămas câteva clipe în brațele lui.
— Nu vreau să te cerți cu soția ta pentru mine. Dar vreau să înțelegi că tăcerea ta mă doare uneori mai mult decât vorbele ei.
Flaviu a dat din cap.
— Ai dreptate.
Lavinia stătea lângă masă, cu broșa în cutie. După câteva clipe, a luat-o și a privit-o din nou.
— Nu am știut, a spus ea încet.
— Nici nu aveai de unde să știi. Dar nici nu trebuia să râzi de un lucru pe care cineva ți l-a oferit cu drag.
Și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău pentru ce am spus. Am fost nerecunoscătoare.
Nu i-am cerut să poarte broșa și nici să pretindă că îi place. Am vrut doar să înțeleagă că un cadou nu trebuie judecat după preț.
În seara aceea, după ce copiii au terminat de desfăcut toate darurile, Teodora a adus trusa de desen lângă mine.
— Bunico, vreau să-ți fac un desen. Dar trebuie să-mi spui cum arăta inelul tău de cununie.
Am zâmbit și i-am descris verigheta simplă, din aur galben, pe care Mircea mi-o pusese pe deget în ziua nunții.
Fetița a început să deseneze. A făcut două mâini ținându-se una de alta, iar pe una dintre ele a desenat un inel mic, galben.
— Uite, bunico. Așa vreau să-mi amintesc de bunicul.
Am păstrat desenul pe noptieră.
În următoarele săptămâni, Flaviu a început să mă sune mai des. Nu mă întreba doar dacă am nevoie de ceva, ci și cum mi-a fost ziua. Uneori venea singur, alteori îi aducea și pe copii.
Lavinia a început și ea să se poarte altfel. Nu a devenit peste noapte o altă persoană, dar nu a mai făcut glume despre lucrurile pe care le primeam sau le ofeream. Într-o zi, mi-a arătat broșa prinsă la reverul hainei.
— Am purtat-o la serviciu. O colegă m-a întrebat de unde o am.
— Și ce i-ai spus?
— Că este un cadou primit de la soacra mea.
Am zâmbit.
Nu am încercat să-mi recuperez inelul. Știam că fusese vândut și acceptasem că nu-l voi mai purta. Uneori îmi priveam mâna și îmi aminteam de ziua nunții, dar nu regretam că le oferisem copiilor mei acele daruri.
În primăvară, Teodora mi-a adus un desen nou. De data aceasta pictase o casă, un brad și cinci oameni ținându-se de mâini.
— Bunico, l-am făcut pentru tine. Să-l pui lângă fotografia bunicului.
L-am înrămat și l-am așezat în sufragerie.
Atunci am înțeles că inelul pe care îl vândusem nu dispăruse cu adevărat din povestea familiei noastre. În locul lui rămăseseră amintirea unei iubiri, un desen făcut de nepoata mea și o lecție pe care speram să nu o uite nimeni.
Nu valoarea cadourilor ne arată cât suntem de iubiți. Nici prețul unei bijuterii nu poate măsura dragostea cu care a fost oferită.
Dar un lucru am învățat în acel Crăciun: nu trebuie să renunți la ceea ce este prețios pentru tine ca să dovedești că îi iubești pe ceilalți. Iar cei care te iubesc cu adevărat nu ar trebui să te lase niciodată să crezi că trebuie să faci asemenea sacrificii pentru a fi apreciată.